Pescarul nimicului – Simona Poclid (recenzie)

…o boală ce nu avea să treacă vreodată. Dorul. Cel din care se naște și nebunia.

Mă simt un pic proastă încercând să vorbesc de cartea asta. E o carte subțirică dar am înaintat tare greu și sunt convinsă că mi-au scăpat multe sensuri. M-am tot reîntors și am recitit anumite pasaje și de câte ori le-am citit m-au inundat alte gânduri, mereu altele. Cred că ăsta e marele farmec al lui Poclid. Spune multe cu puține cuvinte. Cuvinte simple dar îmbinate așa armonios încât te răscolesc și te întorc pe dos. E o metaforă cartea de la început la sfârșit. Diferența dintre mine și Simona e că ea e prietenă cu D-zeu, eu nu și de aici, probabil, și diferența de viziune. Două lumi așezate spate-n spate sau una în picioare și alta răsturnată. Cam așa am citit-o pe Simona. Invers decât și-ar dori. Dar tot mi-a plăcut și așa cu „cracii-n sus”.

O urmăresc în online de ceva timp și-o admir foarte tare pentru dezinvoltură și sinceritate. Pentru franchețe. Dar mai ales pentru modestie. O modestie de bun-simț și tăioasă care nu-și iartă nimic. Are un simț autocritic foarte dezvoltat și ironic încât câteodată am impresia că nici măcar nu vorbește de ea, ci de o persoană care-i inspiră milă. Dar mie numai milă nu-mi inspiră ci doar chestii care mă ung la suflet. Și mai are o mare calitate. Una care ca să crească trebuie grădinărită și educată. Nu-i pasă de ceea ce cred oamenii. Spune lucrurile pentru ea, fix așa cum le vede, n-o deranjează critica, nu se luptă cu diferențele altora de opinie, nu se enervează nici măcar când nu este bineînțeleasă și contestată din prostie, nu jignește, nu încearcă să epateze. Le acceptă pe toate fără să intervină pentru a le desființa sau modifica. Așa a fost și cu pescarul ei ce-și pândește nimicul și în care eu am găsit mai multe lucruri interesante decât aș fi îndrăznit să sper, o carte în care se simte că și-a pus sufletul, convingerile și frământările.

O lume atemporală, o lume în care totul mai bine s-ar fi oprit, o lume în care oamenii sunt singuri și se izolează voit, o lume în care oamenii își vor libertatea înapoi, o lume a regresului, o lume ce a uitat să-și prețuiască valorile adevărate, o lume săracă, mizeră, hăituită de griji și lipsuri în care arta nu-și găsește locul meritat.

Viața unui om, pierdut în propriile gânduri tulburi, strivit de traume din copilărie, prea sensibil pentru a le înfrunta, ce fără să se străduiască sau să-și dorească îți intră sub piele, un om pe care nu-l poți urî, care se lipește de tine și îți intră în suflet și minte în așa hal încât chiar dacă nu-ți cere nimic, ai fi în stare să împarți cu el tot, chiar și nevasta.

„Îmi părea că pescarul este mereu altcineva și că ne despărțeau hectare de viață și durere.”

Cu o mamă suferindă, abandonată de toți, ce se stinge ușor, cu un tată ce și-a rătăcit rostul, cerșind dragostea unei femei deja dăruită altuia, ce ajunge să se scalde într-o groapă a imoralității cimentată de alcool și desfrâu, cu un frate apăsat de îndoială, deznădejde și nesiguranță, ce se învinovățește pentru soarta celor dragi, pescarul pare singurul om sănătos dintr-o casă de nebuni, cu toate tabieturile lui ciudate, cu fuga lui de lume și subminarea voită a propriei valori.

„Cu cât suferi mai tare, cu atât fericirea îți pare mai aproape, spunându-ți că este destul și că, oricum, într-un final, zorii se revarsă și închid întunecimea. Și speri, și lupți, și speri murind.”

Se rupe de lume când familia îi dispare, deși niciodată n-a fost legat cu adevărat de oameni și-și duce zilele pe un mal de mare într-o cocioabă de lemn mobilată de o masă cu trei picioare, un pat, icoana unui ideal și o undiță fără momeală. Imaginea dragostei lui mi-a plăcut cel mai mult. Ceva la care doar poți visa, fără să atingi. Prea sus deasupra ta pentru a te întinde la ea sau pentru a putea fi întinată de ceva. Dar prea perfectă pentru a o putea uita sau înlocui cu altceva.

Pescarul doar observă oamenii, îi studiază și îi întoarce pe toate părțile, le pătrunde în suflet și ajunge să-i cunoască mai bine decât se cunosc ei. Pescarul nu judecă, are sufletul unui copil, pur, plin de uimire și curiozitate și speră neîncetat la ceva fără a ști la ce, e „bolnav de așteptare”.

Povestea pescarului se împletește cu povestea poetului și, parcă fără să vreau, Zvalva i-a contopit în mintea mea, i-a adus aproape și i-a făcut unul și același cu mijlocirea lui Iahav. Iar cum scrie Simona despre dragoste, care nu-i dragoste, doar zbatere și apucătură, mai rar sau aproape deloc n-am mai găsit. Poate pentru că pentru ea, dragostea e singurul leac, adevărul suprem, dar dezbrăcat de romantism ieftin, fluturi, floricele și așteptări inutile.

„Ce este timpul?
Zidul în care ni se înțepenesc oasele.”

Pescarul, omul fără identitate, ce pescuiește în năvodul lui de vise nimicul a dispărut înghițit de valuri ca și cum n-ar fi existat, așa cum și-ar fi dorit. Dar în urma lui n-a rămas doar nimicul atât de așteptat și căutat. Iar finalul a fost neașteptat de perfect pentru mine, chiar dacă ce a rămas este amenințat de pericolul întinării și de a-și pierde puritatea.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s