Grădina de sticlă – Tatiana Țîbuleac (recenzie)

Tu alegi ce-o să fii: coadă de câine sau sită de mătase. Ai înţeles?

Și m-am încăpățânat s-o citesc pe Țîbuleac. Și am citit-o și am plâns și mai mult am plâns decât am citit. Mi-a frânt sufletul femeia asta cu cinismul ei, crudă, dar sinceră până-n măduva oaselor, așa cum singură recunoaște: „Întotdeauna am fost cinică, dar am înfășurat cinismul cu un fular de mătase.” Scrie femeia asta cu sufletul în palmă…citești și te întrebi? Ce e viața asta? Cine ne azvârle așa pe pământ? Unii hrană pentru câini și alții vis printre nori? Unii doar inima și alții doar fiere? Te întrebi, citești și plângi. Vorbești singur și plângi.

Mi-am amintit, citind despre lupta dusă întâi cu limba rusă și apoi cu limba română ce încercau amândouă să-i fure identitatea moldovenească, că acum câțiva ani am avut o colegă, moldoveancă de la Chișinău, pe care când am cunoscut-o am catalogat-o înceată la minte din cauza modului lent în care se exprima. După mulți ani mi-a mărturisit că întâi își traducea în rusă în cap ce-i spuneam și abia apoi răspundea, tot după ce-și traducea și răspunsul în cap.

Rusa devenise un chip mereu încruntat. Frumos, nepământesc de frumos, însă plin de cruzime. Când îmi zâmbea, în jurul meu înfloreau până și spinii. Iar când greșeam… Regina mea de gheață se transforma într-o fată de la internat cu care începeam să mă bat de la brânzoaice. Plângeam în fiecare zi. Împingeam din mine cuvintele cu piciorul. Le scoteam din carne cu dinții, ca pe niște spini de măceșe. La greu îmi înfigeam unghiile în pulpe. Astfel, durerea se simțea în mai multe locuri deodată. Sunetele se limpezeau și ieșeau din mine clare și corecte.

Lastocika este orfană, cumpărată de la internat de Tamara Pavlovna pentru a fi folosită ca forță de muncă. Câteodată nu știe dacă îi e mai bine adoptată sau i-ar fi fost mai bine la orfelinat. Dar măcar a simțit că cineva a vrut-o, că nu mai e a nimănui.

M-am ridicat din pat având mamă. Ce mirare să nu mai fiu orfană, ce frică să ajung din nou într-o secundă!…Ziua aceea o port cu mine în toate țările, în toate stările. Nu i-am găsit pereche nici în bani, nici în dragoste. Nimeni nu m-a vrut mai mult.

Tamara Pavlova i-a fost mamă, zbir, blestem și povară. A sărit de la nevoie, frig și abuz la exploatare fizică și educație cu pumnii. Din lac în puț. Dar măcar a avut pe cineva s-o învețe ce-i bine și ce-i rău, a avut un suflet care a rupt din bucata lui de pâine și-a făcut-o pe din două cu ea. S-a trezit aruncată într-o curte de blocuri într-un amestec de etnii: ruși, ucrainieni, evrei, moldoveni, toți trăgând cu dinții de viață, de la fiecare învățând ce-a crezut că-i mai bine. Oameni care i-au devenit familie, lângă care a trudit și a suferit, care au dispărut pe rând din viața ei lăsând fiecare un dor și un gol de neumplut.

M-aș fi lipit și de-o lamă dacă m-ar fi mângâiat și mi-ar fi aruncat pâine. În dosul acelei uși strâmte și murdare mi s-a deschis o lume întreagă. Am pășit în ea pe negândite, cu frica unui copil care trăise până atunci doar din resturi. De când ajunsesem la Chișinău, îmi însăilasem o viață cu un soare în mijloc – Tamara Pavlovna.

Tamara nu e un om rău, e un om asprit de necazuri și nevoi. Tot ce vrea și își dorește e bunăstare, e stabilitate financiară și pentru asta nu pregetă să sacrifice nimic. Intreaga ei viața a fost un chin, o luptă continuă pentru câțiva bani în plus. Nu-i vrea răul fetei, din contră. O vrea așezată la casa ei și cu o diplomă de doctor și o călăuzește pe drumul acesta în felul ei simplu și aspru. Am înțeles-o și n-am putut s-o judec. Iar Lastocika a luat-o așa cum a venit ca pe un miracol și a văzut-o mamă, bună sau nebună, a fost singura pe care a avut-o.

Dacă îmi face cineva un bine, mă simt îndatorată, iar binele lui mai mult mă arde decât mă încălzește. Cum am răsplătit-o, iată, pe Tamara Pavlovna? Pentru că m-a crescut, iar mai târziu mi-a lăsat tot ce a avut? De unde, din ce colț al inimii mele negre apare acest venin și sare la gâtul singurului om care m-a văzut om? Că m-a obligat să muncesc alături de ea și m-a bătut – asta îi reproșez? Și alți copii, cu părinți adevărați, au fost bătuți și exploatați…Să mă plâng tocmai eu, o lepădată? Oare voi m-ați fi bătut dacă nu m-ați fi aruncat? Ale voastre bătăi m-ar fi durut la fel de tare? Mai bine e să cheltui bani decât inimă. Banii cresc la loc mai repede.

Durerea s-a lipit de ea de mic copil și n-o va părăsi niciodată: abandonul părinților, abuzurile si exploatarea din copilărie, rușinea violului, pierderea prietenelor, despărțirea de soț, creșterea unui copil cu dizabilități.

Poate că, aruncându-mă pe mine în groapă ca pe un gunoi, ați putut zbura în viață așa cum ați visat: sus, liber. Câini ați fost, de la început și până la capăt. Cățea m-ați vrut și pe mine… În ce limbă să vă caut? În ce limbă să vă iert? De ce nu v-a spus nimeni că mai bine rămâneați morți? Morți, m-ați fi iubit mai tare. Morți, v-aș fi iubit mai tare.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s