Lanțul amintirilor – promisiunea celor pierduți

Plaja era aproape pustie acum. Furnicarul de oameni ce mișunase în sus și în jos toată ziua începuse să se împrăștie. Urcaseră și coborâseră de pe punțile vaselor ce se legănau pe valurile cuminți ale golfului, strigaseră, râseseră, plânseseră și, până la urmă, fiecare își îndreptase pașii către propria destinație. Seara se lăsa molcolm. Soarele scăpăta în zare, înecându-și ultimele văpăi în ocean. Se auzeau țipetele înalte ale pescărușilor și câte un cântec marinăresc deocheat, îngânat cu voce joasă și răgușită de rom.

Se uită în lungul plajei pustii, la docurile sărăcăcioase. Pe stâncile ce se înălțau în nordul golfului se vedeau femeile pescarilor, golind năvoadele. Prindea cu coada ochiului lucirea solzilor și a cuțitelor în mâinile lor negricioase. Copiii, pe jumătate dezbrăcați, culegeau midiile proaspăt aruncate de valuri printre stânci. Pescarii trândăveau pe nisipul încă fierbinte, cu nădragii suflecați, cu pielea arsă de soare și pipele lungi fumegând în colțul buzelor sărate, împărțind câte o vorbă și o gură de rom.

Plaja urca lin către o așezare rudimentară, aruncată nițel mai sus chiar la marginea junglei. Zarva mahalalei răsuna în zăpușeala târzie. Voci de femei și copii, zbierete de animale, scârțâit de roți, zăngănit de oale. Se simțea pierdut, ajuns la capătul lumii. Avea senzația că speranța îi scăpa încet printre degete.

Trăise toată copilăria azvârlit de colo colo, ca o unealtă stricată. Orfan de mic. Doar cu țoalele de pe el. Perindându-se din orfelinat în orfelinat și din mănăstire în mănăstire.

Îi spuseseră că-l găsiseră într-un coș de bambus, într-o noapte, abandonat pe treptele unei mănăstiri dintr-un cartier al Bombay-ului. Doar un scutec și un pled subțire a primit de la cei ce-l abandonaseră. Și un talisman ce-i atârna la gât, de un lănțic, până la buricul abia tăiat. O monedă de argint cu un ametist încastrat și un mesaj inspirațional:

Nu sunt nimeni.
Sunt doar iubire.
Sunt chiar tu.
Alex si Raul

Alex rămăsese să fie el. Pe Raul nu-l găsise niciodată, deși îl căuta de 32 de ani. Se ridicase singur, cu ajutorul câtorva oameni cu inima mare care n-au obosit să-l îndrume. Încet, încet, pe rând, moartea îi luase pe toți de lângă el. A muncit, a învățat și a răzbit. Dar n-a reușit niciodată să scape de senzația că jumătate de suflet îi este rătăcită undeva în lume. A colindat pământul în lung și lat, căutându-l. Și acum, după atâția ani, simțea, pe țărmul ăsta uitat de lume, că e timpul să renunțe și să-și vadă de viața lui. Poate undeva își va găsi și el propria imperfecțiune pereche, care să-i ofere darul perfect: un copil. Și poate asta îi va umple, odată pentru totdeauna, golul hulpav ce i se căsca în suflet.

Își găsise mama și rădăcinile cu vreo zece ani în urmă. De fapt găsise doar mormântul, vegheat de o poză de-a ei din tinerețe. O fată frumoasă, cu fruntea încă senină și ochi verzi și adânci ca și ai lui. Ajunsese prea târziu. El fusese păcatul tinereții ei, păcatul care nu-i fusese iertat, pe care familia nu l-a înțeles și nu l-a acceptat niciodată, păcatul care-o bântuise neîncetat. Când a lăsat coșurile pe treptele celor două mănăstiri își rupsese inima-n două; a lăsat câte o jumătate lângă fiecare coș. Apoi s-a târât prin viață încă 15 ani, nebună și cu mințile pierdute. Cei câțiva veri regăsiți îi spuseseră, în cuvinte reci și seci, povestea ei. Se încurcase cu un croitor. Ea, fată de ambasador englez, își lăsase cinstea în patul mizer al unui indian sărac care a fugit mâncând pământul, când burta a început să nu-i mai încapă-n sariul bogat.

Se întorsese umilă, singură și abandonată, speriată și cu burta la gură în casa celui căruia-i spunea tată, dar a găsit loc doar pentru ea acolo. Rodurile pântecului ei nu încăpeau în casa care-i fusese leagăn. Plânsese, implorase, urlase, își smulsese părul din cap, jurând că va face orice îi vor cere, dar tot ce a primit au fost privirile lor pline de dezgust și stupoare. Tot ce trebuia să facă era să salveze aparențele și reputația familiei. Atât îi cereau. Niciun sacrificiu nu era prea mare în ochii lor. Bastarzii trebuiau să dispară.

Și au dispărut. Când a fugit nebună și desculță pe străzi, să-i ia înapoi, era deja prea târziu. Nimeni nu știa nimic. Nimeni nu înțelegea despre ce vorbește. Banii tatălui său amuțiseră deja toate gurile și închiseseră toate ușile.

S-a târât prin viață ca o umbră, negăsindu-și rostul sau locul vreodată, invocând moartea să vină s-o ia. Și morții i s-a făcut milă de ea după 15 ani și a luat-o, redându-i liniștea. Iertarea nu. Iertarea nu era pentru ea.

Dar Alex o iertase. Seara, singur în pat, îi înălța câte o rugăciune, implorându-i ajutorul: Îndrumă-mi pașii. Știu că e acolo undeva. Arată-mi încotro s-o iau ca să-l găsesc.

Nu-și aducea aminte mare lucru din copilărie. Doar razele soarelui umplând, prin geamul vitraliilor, biserica și măicuțele îngenunchiate printre care făcea pași nesiguri. Trăirile unui om nu sunt mereu egale cu viața lui. Uneori nu-s egalate de nimic. Simțea că durerea nu mai avea unde să plece, rămânea captivă în el și golul din inimă se adâncea. Citise undeva că omul fericit nu are trecut, iar cel nefericit nu are nimic altceva. El n-avea trecut, dar nici fericirea n-o găsise. Avea doar noroiul de dedesubt și cerul murdar de deasupra, fără liniște și fără speranță.

Porni cu pași mici în susul plajei, către sat. Avea rezervată o cameră mică și simplă. Plătise mai nimic pentru o săptămână. Își jurase că e ultima călătorie pe care o face. Dar de mai bine de zece ani spunea așa și apoi speranța învia ca pasărea Phoenix. Și își făcea bagajul, lăsa tot în urmă și pleca iar pe urmele unei năluci.

Se oprise la un birt să mănânce ceva. Dimineața va porni să colinde insula și să întrebe. Când a ieșit în aerul înăbușitor al serii, un cerșetor duhnind a băutură, cu fața ascunsă de barba și pletele încâlcite, îi întindea un lănțic, cerșind ceva bani la schimb. Îi întinse banii ce-i avea prin buzunare și simți atingerea scheletică a mâinii nesigure cum îi îndeasă lănțicul în buzunar. Fu străbătut de un fior. Ca și când ceva, de care a fost foarte aproape, a trecut neobservat. O senzație de străin și familiar în același timp.

Se cază și dormi agitat până dimineață. Găsi colierul de argint lăsat pe noptieră de fata care luase hainele la spălat în timp ce dormea. Rămase înlemnit, simțind cum mâna și sufletul i se zguduie de plâns, când dădu cu ochii de inscripție.

Nu sunt nimeni.
Sunt doar iubire.
Sunt chiar tu.
Raul și Alex

A coborât trăgându-și hainele de-a valma. A văzut lumea strânsă la colțul străzii și picioarele lipsite de culoare și nemișcate, prin gloata ce se înghesuia cuprinsă de curiozitate.

A simțit că până în acest moment, toată viața lui s-a îndreptat către un singur punct, dar de acum încolo tot ce va face va fi să se îndepărteze de el pentru totdeauna. Nu mai conta în ce se transformă: erou sau laș; obosise prea tare și ajunsese iar prea târziu. Voia doar să fugă departe. Să lase toată durerea acolo și să dispară. Dar ceva l-a oprit. A văzut năluca speranței înălțându-se iar ca o pasăre Phoenix și lucind din ce în ce mai tare, pe măsură ce se apropia, în ochii unui băiețandru leit cu el. Zăcea în țărână, lângă mort, implorând din priviri și scâncind ca un câine fără stăpân. Îl ridicase de subțiori de lângă trupul uscat de viață al celui pe care-l căutase în zadar atâta amar de vreme. Lumea se trăgea înapoi și îl lăsa să treacă, iar el își înghițea lacrimile și mai mult târa trupul tânăr și slăbit după el.

S-a oprit în umbra unei vitrine și i-a pus la gât talismanul pereche, cumpărat pe bani de nimic, singurul lucru pe care-l primise vreodată de la fra-su, zălog pentru otrava din ultima sticlă de băutură. Pentru el reprezentase întotdeauna ultima licărire de lumină când întunericul amenința să-l înghită. Poate că acum, reunit cu cealaltă jumătate, își va regăsi puterea pentru a-și împlini rostul.

………………………..

Stătea sprijinit de balustrada vasului și privea soarele ridicându-se. Simțea viața pulsându-i în vene, mai puternic decât o simțise vreodată. Simțea că furase lumină din soare și că valurile îi spălaseră tot noroiul de sub picioare. Se întoarse spre punte și privi la copilul necăjit din fața lui, ca într-o oglindă. Se recunoșteau, stând acolo nemișcați și pierduți, cu ochii adânci și verzi, strângând în mâini cu disperare talismanele pereche. Îi întinse mâna plin de teamă. Iar copilul i-o luă zâmbind timid. Perindările lui luaseră sfârșit. Viața mergea înainte și el călcase pe acoperișul iadului, dar culesese cea mai frumoasă floare.

Articol scris pentru SuperBlog 2019Proba 9. Bijuteriile sunt povești.


4 gânduri despre “Lanțul amintirilor – promisiunea celor pierduți

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s