Am uitat să fiu om!

Gândurile îi sunt incoerente. E conștient că, de câteva luni, are probleme grave de concentrare. Dar, din păcate, nu asta-i e cea mai mare problemă. Cea mai mare problemă este că-i din ce în ce mai convins că acuzația pe care i-o aduce lumea e adevărată:

A uitat să fie om!

Este în propria mașină, parcată pe un teren viran, în apropiere de locul unde a copilărit. Ține pe genunchi laptopul, câteva accesorii laptop zac împrăștiate pe banchetă, chiar lângă cel mai drag aparat foto al său, cel de care nu se desparte niciodată. Nu e cea mai comodă poziție. Un scaun Gaming e de preferat când ai mult de lucru. Tehnologia la tine acasă n-a fost întotdeauna prima lui opțiune. A lucrat în condiții și mai proaste, pe unde a apucat, dar n-a făcut treabă rea.

Motorul mașinii toarce, nu se vede țipenie de om în jur. Simte că respirația-i devine din ce în ce mai greoaie, oxigenul e din ce în ce mai puțin și pierde teren în fața gazelor ce intră prin furtunul legat la țeava de eșapament. Nu-i cea mai bună moarte. Dar e cea pe care o merită.

Privește ecranul încărcat de știri, plin de instantanee surprinse în locuri fierbinți, unde moartea stăpânește cu puteri depline. Unele sunt reușite, sfâșietoare. Surprind imaginea de ansamblu, mai bine decât orice cuvinte atent meșteșugite. Dar niciuna nu se ridică la nivelul instantaneului lui. Cea mai bună poză pe care a reușit s-o surprindă vreodată, visul oricărui fotojurnalist, poza ce i-a adus Pulitzerul și implicit celebritatatea, luându-i la schimb liniștea, bucuria de a trăi și, azi, viața.

A trecut mai bine de un an și imaginea, cu care adoarme și se trezește în minte, în fiecare noapte și zi, e aceeași. Un corp micșorat de foame, costeliv, oase strânse laolaltă doar de o bucată de piele arsă de soare, o față ascunsă și, la câțiva metri în spate, doi ochi înfometați ce pândesc, ce așteaptă clipa propice pentru a da lovitura finală.

Își amintește fiecare secundă. S-a târât pe pământul sfărâmicios și simte și acum pietrele ascuțite zgâriindu-i genunchii, căldura dogoritoare ce-i intră pe sub haine, liniștea întreruptă de câteva strigăte îndepărtate, neclintirea perfectă a celor două personaje pe care-și focalizează lentilele, simte groaza și disperarea de-o parte, simte neastâmpărul și graba de cealaltă parte. E ca o luptă a nervilor, pierde cel ce va ceda primul. Dar s-a înșelat.

Nu doar mâna de oase cu ochii feriți de obiectiv va pierde. El va pierde mai mult. Va pierde tot. Și nu va cîștiga nimic.

A plecat în Sudanul de Sud cu peste un an în urmă, împins de la spate de atrocitățile și cruzimea la care a fost martor în propria copilărie. Și-a îndesat în genți și rucsacuri obiective și accesorii performante și a plecat la treabă. Știe ce bestie crudă poate fi omul. Știe ce înseamnă ura de rasă. În Africa de Sud a anilor ’60, unde s-a născut și s-a maturizat, rasismul era aprobat prin lege și predat în școală. Cu toate acestea, a sărit mereu în apărarea negrilor. N-a dat niciodată înapoi, nu i-a fost teamă că ar putea fi omorât datorită convingerilor sale, chiar dacă a fost aproape să i se întâmple. Nu l-a oprit o bătaie, nu l-a deranjat marginalizarea, a ales să fie de partea celor mai slabi. A crezut mereu în egalitatea rasială.

A plecat în Sudan, hotarât să arate lumii ce se întâmplă acolo, convins că munca lui ar putea schimba destinul acelor oameni. Dar, undeva, s-a pierdut. Undeva a uitat să fie om. Și-a făcut treaba ca un profesionist, a lucrat detașat, a țintit perfecțiunea. A reglat imaginea, și-a potrivit lentilele, a așteptat momentul propice, a făcut click, a fost mulțumit de rezultat, și-a strâns taraba și-a plecat mai departe. Dar a uitat să fie om.

A vândut imaginea, a cîștigat Pulitzerul, dar a uitat să salveze copilul. Unii au spus că nu se face primăvară cu o floare și că, prin imaginea publicată, umanitatea a fost alertată și s-au luat măsuri. Alții au spus că pic cu pic se face plinul. Că orice suflet contează. El se gândește doar că pentru el, acum, doar acel suflet contează. Pentru că a stat în puterea lui, dar a ales să fie fotograf în acea zi și a uitat să fie om.

Aerul e din ce în ce mai înecăcios. De un an de zile își întreabă inima: unde ai fost în ziua aceea? De un an de zile, inima nu-i răspunde. Parcă ar fi fost legată fedeleș, înlănțuită și ascunsă undeva atât de adânc, încât nu va putea s-o mai găsească vreodată. A fost nebun după succes, atât de nebun încât a renunțat la propriul suflet, convins ca așa va reuși să nu se prăbușească în prăpastia disperării și a remușcării. Dar s-a înșelat.

Lumea lui e populată de fantome, ochii îi sunt pungi de sânge ce amenință să-l înece, nu mai are putere să-și modeleze propria viață, ci viața îl conduce pe el pe culmile disperării. Totul e tânguire și iad, iar el e deja îngropat. Pulitzerul lui n-are nimic de-a face cu succesul. Este cel mai mare eșec al său. Și l-a plătit deja cu propriul suflet.

Laptopul îi alunecă din brațe, lumina din ochi i se stinge încet, păstrând o ultimă imagine: un copil strivit de viață și un prădător. Dar nu unul înaripat, ci unul echipat cu o cameră.

Cursorul clipește la capătul singurului rând scris:

Sunt Kevin Carter, am vrut să schimb lumea, dar am uitat să fiu om..

Articol scris pentru SuperBlog 2019 – Proba 6.

Foto credit: New York Times, fotograf Kevin Carter


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s