Rețeaua Alice – Kate Quinn (recenzie, Ed. Litera)

Dacă sunteți cititori pasionați de ficțiune istorică ce urmărește firul real al evenimentelor și care recrează atmosfera vremii, nu vă recomand cartea deoarece autoarea n-a muncit la documentare și n-a insistat pe detaliile războiului sau ale vieții de după război. Nici acțiunea nu este trepidantă sau plină de suspans, ideea pe care se bazează cartea la început se încheie abrupt cu mult înainte de deznodământ, iar misterul este ucis din fașă.

În schimb, personajele sunt bine creionate și ieșite din tipar, mai ales pentru perioada în care sunt plasate, schițând tipare de femei deschizătoare de drumuri, caractere independente și puternice.

Povestea are o notă de originalitate deoarece acoperă perioada a două războaie; în marea majoritate a cărților acțiunea se axează doar pe una dintre perioade. Dar în Rețeaua Alice sărim din 1915 și de la teroarea primului război mondial, la perioada războiului provocat de naziști și cea imediat următoare terminării acestuia, într-o succesiune de capitole narate din punctul de vedere a două femei, diferite ca și statut social, și, în același timp asemănătoare ca și personalitate.

Ambele eroine sunt firi puternice și încăpățânate ce se văd nevoite să se descurce într-o lume în care femeia nu-și câștigase încă statutul de egalitate în fața bărbaților. Și deși se aseamănă, am iubit-o pe Eve și am detestat-o pe Charlotte. Motivele și scuzele lui Eve m-au sensibilizat, în timp ce Charlotte mi-a părut doar o fetiță răsfățată care „și-a făcut-o cu mâna ei”, cum se spune la noi. Cu toate acestea, și ea își regăsește demnitatea pe final și păcatele tinereții îi pot fi iertate cu un pic de bunăvoință. În timp ce Charlotte se simte legată de familie și își face procese de conștiință pentru orice neplăcere pe care le-o provoacă celor dragi, Eve nu este condiționată de nimic, iar singurele ei țeluri sunt patriotismul și salvarea oamenilor pe care-i iubește. Niciuna, nici alta nu reușește să-și atingă țelul. Pierd oameni dragi, își pierd respectul de sine, renunță la reputație și la demnitate și fiecare își îneacă amarul cu ce-i vine la îndemână, dar amândouă se ridică, când nimeni nu mai speră, și fac ceea ce trebuie să facă.

Eve m-a impresionat prin curaj și determinare, Charlotte a câștigat la capitolul afectivitate. Ambele au avut nevoie de un suport afectiv ca să nu renunțe și să-și ducă planul la sfârșit. Două străine cu viitorul năruit, cu speranța pierdută și inimile frânte, s-au sprijinit una de cealaltă și au reușit să-și mențină poziția fermă atunci când împrejurările le-au obligat.

M-am regăsit în mândria și aroganța lui Eve, am admirat-o și am simțit nevoia să-i mângâi mâinile, mi-am dorit ca ultimii ei ani să fie senini și n-am fost dezamăgită. Pe Charlotte nu m-am putut abține să n-o văd ca pe o favorită a destinului de la început până la sfârșit. În ciuda tuturor greșelilor făcute, norocul a fost de partea ei permanent. Și cu toate aceste atuuri, Eve a fost ca o umbră care a acoperit-o și din cauza căreia n-a avut loc să se afirme pe tot timpul lecturii.

Am avut mari așteptări de la Finn când a apărut în poveste, dar n-a confirmat. A alunecat pe panta clișeului și a pasiunii prea ușor și fără prea multă luptă. Dar l-am adorat pe Cameron, iar povestea lui de dragoste cu Eve a avut parfum de alte vremuri, mi-a părut prototipul gentlemanului englez, educat, galant, distant, dar mult prea sufletist și empatic, genul de bărbat care-și sacrifică fericirea pentru ceilalți fără a sta pe gânduri.

N-o să vă spun nimic despre acțiune, doar că mi-aș fi dorit o Rose mai bine creionată și cu un alt destin, dacă nu fericit, măcar mai adânc detaliat și mai prezent în poveste. Cu toate acestea, autoarea a punctat pe teme problematice și tabu pentru acele timpuri ca: sexualitatea și afirmarea libertăților feminine.

Toată cartea mi-a părut a fi construită pe ideea de iertare, de liniștire a conștiinței, mai mult decât pe ideea de răzbunare. Ambele eroine au căutat să-și justifice greșelile reale sau imaginare și, într-un fel, să le compenseze și să le spele. Una, învinovățindu-se de trădare, deși n-o comisese, alta de delăsare, deși și-a dat silința să ajute, amândouă nerealizând că războiul e război, iar oamenii, oricât de mult ai lupta pentru ei, se schimbă sub presiunea terorii. Etichetele pe care singure și le pun nu le ajută să o ia de la capăt sau măcar să uite vina pe care și-o asumă.

Rețeaua Alice merită citită pentru a confirma ceea ce în general este omis de istorie, că și femeile au avut un rol și un cuvânt de spus în tragedia numită război, câteodată înclinând balanța mult mai tare decât s-a recunoscut public și cu mult mai multe sacrificii.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s