Evadare de la Auschwitz – Andrei Pogojev (recenzie)

Andrei Pogojev a solicitat să depună mărturie în calitate de martor ocular la uciderea a zeci de mii de persoane la Auschwitz. A considerat acest lucru datoria lui de om, a făcut-o ca pe o ultimă obligație pe care trebuia s-o plătească victimelor dispărute în chinuri groaznice. În perioada de treisprezece luni pe care a petrecut-o în lagăr a asistat la uciderea în masă a deținuților, prin torturi sistematice, individuale sau în grup, ce aveau ca singur scop exterminarea în număr cât mai mare. Mărturia lui a reprezentat o pledoarie a conștiinței. La douăzeci de ani după evadarea din lagăr, Andrei Pogojev a avut curajul să-și mai privească încă o dată torționarii în ochi și să ceară dreptate pentru cei dispăruți.

În noiembrie 1942, câteva zeci de soldați sovietici, prizonieri în lagărul de la Auschwitz, au încercat să evadeze. Unul dintre ei, care a și supraviețuit evadării, este autorul, cunoscut și ca deținutul cu numărul 1418. Luat prizonier de nemți în timpul retragerii ruse din 1941, ajunge în lagăr împreună cu alți 20.000 de ruși. După un an, doar șase sute din ei mai erau în viață. 

E groaznic să-ți imaginezi ororile de care povestește în carte, e sufocant să-ți explici disperarea acelor oameni, și practic imposibil să crezi că nu și-au pierdut speranța până la sfârșit. Scriind cartea, Andrei retrăiește atrocitățile suportate în lagăr, rănile lui fizice s-au vindecat de decenii, cele din suflet niciodată. Îl vor însoți toată viața și nu-l vor lăsa să uite nicicând.

Își amintește fiecare pumn, pat de armă sau bocanc primit de el și de ceilalți. Își amintește foamea, frigul, lipsurile, umilințele, bolile, munca de ocnaș, dar mai ales teroarea psihică și dezumanizarea la care au fost supuși neîncetat. Își amintește groaza că viitorul nu există, că vor muri în chinuri groaznice, întrebarea constantă: ce se va întâmpla cu noi? Își amintește că nu aveau dreptul de a se ajuta între ei. Nu aveau voie nici măcar să-și arate compasiunea. Își amintește lupta disperată cu propriul psihic, încercarea agonizantă de a nu crede în acel coșmar. Viața normală, cu bucurii și griji exista, dar într-un loc inaccesibil lor, ei erau aruncați peste bord, cu sufletele schilodite, înecându-ne într-un ocean de suferinţe şi umilinţe. Departe, acasă, poporul lui ducea o cruciadă feroce și sângeroasă împotriva răului ce amenința liniștea lumii, dar ei părăsiseră forțat războiul și nu-i puteau ajuta.

Pe terenul mlăştinos al lagărului, îmbibat de lacrimi şi sânge, moartea era prezentă peste tot, ca o umbră, cadavrele apăreau la fiecare margine de alee, cei rămași în viață erau conștienți că vor avea aceeași soartă, dar nu știau cât vor mai rezista, nu știau când îi vor urma și ei pe cei scăpați de chinuri. Singurul lucru care îi mai susținea era ura sălbatică și incontrolabilă pe care o simțeau sufletele lor chinuite față de cei care-i exterminau.

Metodele practicate de naziști, ce urmăreau dezumanizarea, sunt foarte atent redate. Oamenii erau captivi într-un sistem pus la punct pentru a promova violența continuă, abuzul zilnic și lipsurile. Toate acele crime ce se întâmplau sub ochii lor, crime ce păreau că o să rămână nepedepsite, i-a imunizat în fața ororilor. Autorul recunoaște că obișnuința este un monstru. Cu toate acestea, cadavrele camarazilor, modul violent în care mureau, mutilările și rănile vizibile pe trupurile goale erau câteodată prea greu de suportat. Sinuciderile erau la ordinea zilei. Gândul constant că îi aștepta aceeași soartă le întuneca conștiința și le paraliza gândurile.

Omorul este o crimă, orice criminal este privit cu neîncredere și plătește pentru faptele sale, societatea este astfel organizată încât să descurajeze cruzimea, dar în jungla iadului, cum ai putea denumi tratamentul aplicat de naziști doar crimă? Ce fel de oameni erau aceia care se puteau comporta mai rău decât niște bestii lipsite de empatie? În ce fel te putea satisface chinuirea unor oameni deja bolnavi și epuizați? De unde a izvorât atâta ură de rasă pentru acțiunile acelea deliberate și sistematice ce urmăreau un singur lucru? Ce i-a determinat să participe la acest genocid? Cum au reușit să transforme cuvântul Auschwitz într-un sinonim pentru teroare și chin?

Un om cu judecată sănătoasă, care n-a văzut niciodată lucrurile acestea, care nu le-a suferit pe propria sa piele nu va putea înţelege realmente ticăloşia dezgustătoare a celor care, direct sau indirect, au participat la acest război brutal de exterminare. Ce simţeau victimele acelea nefericite? Cum puteţi găsi cuvinte pentru a le exprima suferinţele? Nu se poate – este imposibil.

Evadarea era visul secret al oricărui deținut. Toată viața și existența lor era legată de cuvântul asta. Era singura lor șansă de supraviețuire. Riscul de a muri în timpul evadării nu îi oprea. Moartea era iminentă oricum în lagăr, doar încercând să fugă mai aveau o speranță. Cei îndrăzneți, deși au fost sistematic umiliți, bătuți, torturați, înfometați, amenințați, n-au renunțat niciodată la acest vis. Știau că un eșec era echivalent cu o moarte în chinuri și agonie, dar erau conștienți că era un preț pe care oricum îl vor plăti dacă se decideau să rămână pe loc. Nici măcar politica „dezbină şi stăpâneşte”, care-i asmuţea pe deţinuţi între ei, nu i-a oprit.

Auschwitz-Birkenau, fabrica morţii, capabilă să ucidă şi să incinereze zilnic mii de oameni în camerele de gazare, crematoriile şi lagărele de muncă auxiliare, confirmă faptul că omul este cel mai crud animal.

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s