Chimamanda Ngozi Adichie și lupta ei pentru drepturile femeilor africane

Chimamanda Ngozi Adichie s-a născut şi a crescut în Nigeria, într-o familie de condiție medie de intelectuali, alături de cinci frați. Mama ei a fost prima femeie nigeriană care a urmat cursurile Universității din Nigeria, unde tatăl său activa ca profesor. Aşteptările familiei de a deveni medic n-au coincis cu visurile sale şi după un an şi jumatate de medicină la Universitate, a abandonat-o în favoarea scrisului şi a continuat şcoala în America. Aici pentru prima dată s-a ciocnit de discriminarea rasială şi de conceptul de rasă.

Leaving Nigeria made me much more aware of being Nigerian and what that meant. It also made me aware of race as a concept, because I didn’t think of myself as black until I left Nigeria.

Este celebră pentru discursul său din 2012: „Cu toții ar trebui să fim feminişti”, care a fost transpuns într-o carte publicată în 2014. Este un mesaj motivant şi inspirațional care se adresează, în special, femeilor africane, dar nu numai. Îndeamnă la schimbarea mentalității, depăşirea limitelor impuse şi luare de atitudine împotriva abuzurilor. Deşi este un subiect delicat, discursul său a fost aplaudat la scenă deschisă.

A fost o feministă convinsă din adolescență. La promovarea cărții Hibiscus purpuriu în Nigeria, un jurnalist a sfătuit-o să nu se declare feministă deoarece este binecunoscut că feministele sunt acele femei nefericite incapabile să-şi găsească un soț. Drept urmare, a decis să se numească o Feministă Fericită.

Discursul şi cărțile sale nu au fost apreciate de toată lumea. A primit şi multe recenzii negative, mai ales din partea femeilor africane, care susțin că feminismul nu se potriveşte culturii lor şi este anti-african. A fost acuzată că şi-a uitat rădăcinile şi tradițiile, şi s-a lăsat influențată de cultura americană. De asemenea, din cauza etichetei de feministă, a fost suspectată că ar urî bărbații, idee ce nu are nici o legatură cu termenul de feminism.

Chimamanda Ngozi Adichie nu militeză împotrivă bărbaților, militează pentru drepturile femeilor. Ideea de feminism este privită ca o amenințare de foarte mulți bărbați. Autoarea îndeamnă femeile să-şi educe copiii fără a ține cont de sex, ci de capacitățile şi abilitățile acestora.

A fost, de asemenea, acuzată că discursurile sale instigă la furie şi n-a încercat să se scuze sau să nege. Din contra, a recunoscut că este furioasă:

Toti ar trebui să fim mânioşi. Mânia are o lungă istorie de a fi cauza ce a provocat schimbări pozitive.

Pentru a fi feminist nu trebuie neapărat să fii femeie. Trebuie doar să crezi în egalitatea socială, politică şi economică a sexelor. Tu te consideri o feministă? Sau termenul te sperie?

Culture does not make people. People make culture. If it is true that the full humanity of women is not our culture, then we can and must make it our culture.

Cărticica are în jur de douăzeci de pagini, dar merită citită.

Alte trei romane ale lui Adichie se concentrează pe cultura contemporană nigeriană şi pe turbulențele politice. A publicat Hibiscus purpuriu în 2003, Jumătate de Soare Galben în 2006 și Americanah în 2013, şi toate reprezintă o lecție din istoria recentă a Nigeriei pentru neinițiați. O istorie amestecată cu poveşti de viață individuale, în care pune pe tapet probleme delicate ridicate de cultura şi mentalitatea societății ca fanatismul religios, dragostea de țară, bad parentig-ul, abuzul asupra femeilor și copiilor, responsabilitatea morală, sfârșitul colonialismului, masacrele politice şi etnice, discriminarea de clasă, rasă și sex.

Jumătate de soare  galben

soaeese desfășoara în Nigeria anilor 1960, pe fondul nefastului război dintre Nigeria și Biafra în care mii de oameni au fost masacrați cu sânge rece și care a dus la pierderea a peste un milion de vieți omenești.

Toți ați privit tăcuți cum noi muream.

Sunt urmărite viețile a trei personaje care odată cu începerea războiului,  sunt aruncate în iureșul unor evenimente care îi vor despărți și reuni în cele mai uimitoare feluri. Acest roman extraordinar vorbește despre Africa, despre responsabilitate morală, apartenență etnică şi despre clase și rase.

Americanah

amereste povestea  de dragoste dintre Ifemelu și  Obinze, împletită cu regimul militar din Nigeria anilor ’90 și problemele rasiale din Statele Unite ale Americii și Marea Britanie. Pune accent pe diferența dintre a fi negru în Africa şi a fi negru în Statele Unite. Nu este construită după tiparul general al poveştilor de dragoste, dar dragostea lor este frumoasă şi, cu toate că a fost mult încercată, nu dispare ci creşte mai puternică. Pe lângă povestea celor doi, atinge şi aspecte ca inegalitatea socială, imigrația, acceptarea de sine, pierderea identității culturale și schimbarea.

Rasismul nu ar fi trebuit să existe, așa că n-o să primești o prăjitură pentru că l-ai redus.

Hibiscus purpuriu

hibiscus-purpuriute cutremură și te marchează datorită abuzul părinților față de propriii copii. E oribil, zguduitor și animalic modul în care, printr-un comportament brutal și crud, frângi aripile unui copil.

Cartea este viața traumatizantă a doi adolescenți nigerieni și a mamei lor. Deşi, priviți din exterior, par a duce o viață privilegiată și fără griji materiale, adevărul din spatele ușilor închise este cu totul altul. Habotnicia tatălui le va marca copilăria într-un mod cutremurător.

Urăsc oamenii cu două fețe: modele de urmat în societate și despoți brutali și cruzi în familie. Nu înțeleg femeile care aleg tratamentul de sclavă și proprietate în locul libertății de acțiune și gândire. Nimeni nu mă va convinge că un copil abuzat nu va fi marcat toată viața și nu va avea îndoieli și dificultăți în ceea ce privește alți oameni și apropierea de ei. Nici un fel de tratament sau viitor destin fericit, nu mă va convinge că vindecarea de teroare e definitivă și completă, iar ororile îndurate uitate.

M-a marcat foarte tare o scenă din carte, când fata, Kambili, aflată cu fratele său, în vacanță, în casa mătușii, înconjurată de veri, săraci lipiți, dar liberi să-și exprime emoțiile și gândurile, realizează că fratele său are gropițe. Era prima dată în 15 ani când îl vedea râzând. Sfâșietor! Copilăria ar trebui să fie zâmbet și bucurie, năzbâtii și libertate, eu cu asta o asociez. Viața acestor copii e un coșmar greu de imaginat, ce să mai zic de îndurat.

Sfidarea poate fi un lucru bun. Sfidarea este ca marijuana, nu este un lucru rău atunci când este folosit corect.

Admir și susțin necondiționat genul acesta de femei puternice care nu se lasă influențate de opinia celorlalți și luptă pentru visurile pe care le au. Doar așa, arătând lumii situația reală, se poate schimba ceva. Doar așa putem deveni mai buni și mai toleranți. La urma urmei, nu trebuie să uităm că este loc pentru toți sub soare.

Poveștile contează. Multe povești contează. Poveștile au fost folosite pentru a distruge și a înrăi, dar poveștile pot fi folosite și pentru a da curaj și a umaniza. Poveștile pot distruge demnitatea unui popor, dar poveștile pot, de asemenea, și repara acea demnitate. 

Voi ce carte ați încercat de la autoare și cum vi s-a părut?

Reclame

2 gânduri despre “Chimamanda Ngozi Adichie și lupta ei pentru drepturile femeilor africane

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s