#recenzie Saga cuceritorului #1 Si ma intunec #2 Acum ma inalt #3 Stralucitor ardem

de Kiersten White

N-as fi crezut vreodata ca o sa citesc o serie despre Valahia mea, scrisa de o americanca get-beget, care sa-mi incante toate simturile si sa-mi satisfaca orgoliul de ghiaur, in asa masura incat n-am putut s-o las din mana, aducandu-ma in stadiul sa ma apuc sa citesc ultima parte in engleza (ceea ce nu fac niciodata) deoarece nu s-a tradus inca la noi.

Fascinanta si intunecata. Cruda si realista. Insangerata si romantica. Macabra si incantatoare. Monstruos de imbatatoare.

Morbid de delicioasa.

Cu toate ca pe Goodreads, cititorii ma contrazic, daca tin cont de stelute, personal, partea a doua mi-a parut ca-si pierde un pic din intensitate si profunzime, dar prima parte e geniala si abia asteptam sa pun mana pe a treia. O fictiune istorica atat de bine impletita cu adevarul istoric, atat de veridica incat nu te lasa sa respiri. Le simti sangele curgandu-ti prin vene, le simti durerea in adancul sufletului, simti sacrificiul lor cum taie bucati din trupul tau. Imaginatia ti-o ia razna. Esti teleportat, invaluit de racoarea muntilor, de mirosul de pin, sufocat de caldura din Edirne, fiecare gand, fiecare emotie, fiecare decizie genereaza alte o mie de implicatii si senzatii. Explodezi in mii de bucati si fiecare isi urla supliciul. Intelegi totul, simti totul, vrei totul, alergi cu vantul in plete, iti bubuie inima, ramai fara suflare, esti parte din ei. Esti radacina din Valahia si suflet pierdut, ce-si cauta mantuirea, pe pamant otoman. Pui umarul cu gand de distrugere si constructie, deopotriva. Esti peste tot si nicaieri. Plutesti intre Transilvania si Constantinopol. Ai inima rupta in doua si astepti cu deznadejde reunirea si victoria.

In prima parte, copiii Lada si Radu, urmasii lui Vlad Dracul, din neamul Draculestilor, ce incerca sa puna mana pe tronul Valahiei, sunt dezradacinati si oferiti plocon, ca asigurare, sultanului Murad. Copilaresc, uitati de toti, pe pamant otoman, firi complet diferite ce-si cauta salvarea in moduri diferite. Lada se imunizeaza si se caleste, invatand sa lupte alaturi de ieniceri si incercand sa treaca peste tradarea adoratului ei tata, iar Radu, fire slaba dar inteligenta, isi regaseste linistea in credinta musulmana. Amandoi graviteaza in jurul mostenitorului, Mehmed, de varsta apropiata lor, care-si va pune amprenta grav in actiunile si trairile lor viitoare.

E un triunghi vicios care le sfasie inimile si le pune loialitatea la incercare fiecaruia in parte. Mehmed iubeste cu pasiune, se indragosteste orbeste, uita de eticheta si face propuneri ametitoare. Lada e exact opusul oricarei femei din harem, urata, cu o constitutie robusta, neinfricata si independenta. Dar, tocmai aceste lucruri il atrag pe Mehmed, e satul de chipurile si siluetele perfecte ale concubinelor, supuse, docile si indatoritoare. Lada care i se impotriveste, care-i scapa printre degete, plina de curaj si viata, cu planuri in care el nu-si gaseste locul, e trofeul pe care si-l doreste. Dar ea incearca sa-si nege sentimentele, se lupta cu ele cum te-ai lupta cu un dusman viclean, stie ca visurile ei nu-i permit o astfel de fericire. Pentru ea, alegerea nu e usoara, dar e categorica. Valahia e pe primul loc in inima ei, la oricine altcineva poate renunta.

Heads will roll. Hearts will be broken.

Nu mi-am facut griji pentru Lada, e puternica, e mandra, e neiertatoare, e cruda, e lucida, e constienta de viclesuguri si minciuni, intelege tradarea ca pe a doua ei natura, e capabila sa-si scoata inima din piept pentru a obtine ce-si doreste, este anti-eroina perfecta. Nimic n-o doboara, nimic n-o surprinde, iar firimiturile nu-s pentru ea. Pentru ea, drumul e clar: totul sau nimic. Print sau mort. Alta cale nu vrea sa afle.  Este dragon ce parjoleste tot ce-i iese in cale. E sange si foc. E sabia lunga a justitiei intoarsa pe pamanturile secatuite de boieri ale Valahiei. E speranta ce explodeaza in inimile taranilor. E inceput si sfarsit. E partenera diavolului. Ea e Valahia.

Throne will be won. Souls will be lost.

Dar Radu, frumosul Radu nu-i nimic din ce ar trebui sa fie un Draculea. Radu e poezie si cantec, e sensibilitate, e romantism, e dedicatie si lealitate, e vina si teama, e meditatie si compasiune, e constiinta si suflet. Radu, tot, e o inima, o inima oferita cui n-o merita, dar care stie sa profite de ea. Nazira, sotia pe care o luase pentru a-si masca inclinatiile, il sprijina iar dragostea ei frateasca este incantatoare. Cu toate diferentele dintre ei, ea reuseste sa se apropie si sa fie mereu langa el, cu vorba ei buna si inteleapta. Pentru el, am sperat cu aviditate la fericire, o fericire completa, o fericire meritata si cautata atata amar de ani. O fericire alaturi de cineva care sa-l merite, sa-l inteleaga si sa-l intregeasca. Mi-am dorit pe tot parcursul cartii ca sacrificiul lui neobosit sa-si gaseasca sfarsitul in bratele unui suflet puternic si cald, care sa-i risipeasca durerea, vina si temerile. Imi doresc ca Radu sa se vindece. Sa uite, sa lase in urma pasiunea sa si sa permita necunoscutului sa-l surprinda. Imi place sa cred ca necunoscutul poarta numele de Ciprian.

Claim the throne. Demand the crown. Rule the world.

Mehmed ii desparte si ii apropie, in egala masura pe cei doi frati. Amandoi si-l doresc. Unul il poate avea, dar alege ruptura pentru a-si indeplini visul. Celalalt nu-l poate avea si este rupt si aruncat in tabara dusmanului, ca spion, distanta  fiind calea mai sigura. Mehmet este supus unei metamorfoze. Din pustanul timid si timorat de la inceputul cartii, partea a doua ne dezvaluie un Mehmet crud, razbunator, pretentios, suspicios, un sultan ce urmareste gloria si maretia imperiului cu orice pret. Marele lui vis este Constantinopolul. Mehmed le frange inimile celor doi, iar ceea ce pentru Lada e doar impulsul de care avea nevoie pentru a-i demonstra de ce este in stare, pentru Radu e amaraciune, autoinvinuire si disperare.

M-a incantat ideea autoarei de a-i pune lui Vlad Tepes fuste si sani, cum m-a incantat ca i-a lasat, totusi, sabia in mana si cruzimea-n suflet. E personajul apocaliptic perfect pe care l-am cautat, fara sa-l gasesc, in atatea romane de fictiune istorica. Lada, alias Tepes, e intruchiparea splendida si monstruoasa pe care-o evoca Eminescu.  De ce-l amintesc pe marele nostru poet national? Pentru ca autoarea recunoaste la finalul volumului doi ca titlul primului roman e inspirat de ultimul vers din poezia Trecut-au anii: „Iar timpul creste-n urma mea…ma-ntunec!”

Iar pe Radu, in ciuda micilor lui scapari, naivitati si tradari, l-am iubit cu ardoare, mi-a inmuiat sceptismul si reticenta, si este personajul meu preferat din serie.

Mi-ar placea o serie despre Huniade, alt personaj secundar fascinant, modul cum s-a ridicat dintr-o simpla familie de tarani, ajungand a fi temut de un imperiu, despre Transilvania si Ungaria, despre fiul lui, Matei.

Unele vieti sunt mai de pret decat altele.

Reclame

6 gânduri despre „#recenzie Saga cuceritorului #1 Si ma intunec #2 Acum ma inalt #3 Stralucitor ardem

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s