#recenzie De neinvins

de Laura Hillenbrand

Hillenbrand a lucrat sapte ani pentru a scrie aceasta carte. A facut munca de teren, a intervievat prizonieri de razboi si aviatori, a studiat statistici, istorii ale escadrilelor, jurnale, marturii ale prizonierilor si alte documente legate de viata oamenilor care au luptat in Pacific. A muncit cu atata pasiune la cartea asta, incat in momentul in care a terminat-o, viata lui Louie, personajul central, ii era la fel de familiara ca propria viata.

„Când vreau să ştiu ce mi s-a întâmplat în Japonia, îi telefonez Laurei”, le-a spus odată Louie prietenilor săi.

Autoarea nu s-a marginit sa spuna doar odiseea razboiului, ci a parcurs intreaga viata a sportivului. Il intalnim pe copilul Louis Zamperini, un mic rebel delicvent, imposibil de strunit, care la inceputul adolescentei isi afla pasiunea pentru atletism. Antrenat de fratele sau, care a crezut in potentialul sau intreaga viata, ajunge la Olimpiada de la Berlin in 1936, la o varsta foarte frageda, unde, lipsit de experienta si aflat in competitie cu nume grele, face o figura frumoasa, intorcandu-se acasa, ca un erou, purtat pe aripile victoriei.
In 1942, se inroleaza in aviatie, chiar daca dintre toate lucrurile pe care le incercase, zborul era singurul care-i provocase teama.
In perioada de inceput a inrolarii, cartea abunda in detalii despre tehnica pilotajului, despre tipurile de avioane existente, despre modul in care erau construite si putea fi conduse, despre punctele forte si slabe ale acestora, despre situatia aviatiei, erori umane, morti accidentale, tehnica de lupta, pericolele la care soldatii erau expusi, despre contracararea adversarului, despre prabusiri datorate problemelor tehnice, despre pericolul oceanului si al rechinilor, despre frica si emotiile simtite, despre actiunile de recuperare a supravietuitorilor accidentelor, despre planificarea si cursul atacurilor. Sunt multe statistici despre numarul foarte mare al mortilor accidentale din afara luptelor, despre proasta organizare a cautarilor si actiunilor de salvare, despre lipsa de echipament a barcilor de salvare si procedurile ineficiente.

In luna mai a anului 1943, plecati intr-o misiune de salvare, cu un bombardier greoi, vechi si nu foarte sigur, Green Hornet, Louie si echipajul, se prabusesc in Pacific, in urma unor probleme tehnice. Din cei unsprezece membrii ai echipajului doar trei, dintre care unul grav ranit, supravietuiesc prabusirii. Timp de 47 de zile, plutesc in deriva in apele oceanului, chinuiti de foame si sete, urmariti de arsita, ziua, si de frig, noaptea, haituiti neincetat de rechini. Cand reusesc sa atinga tarmul, dupa 3.200 de km de ratacire si chin in Pacific, doar doi dintre ei mai erau in viata, iar insulele erau sub ocupatie japoneza. Dat disparut in misiune si presupus mort, pentru Louis incepe odiseea prin lagarele japoneze.

In primul lagar, de la Kwajalein, se confrunta, pentru prima data, cu cruzimea japoneza, care incerca sa-i deposedeze de ultimul lucru care le ramasese: demnitatea. Erau dezumanizati prin privarea de respect si pretuire personala, prin indepartarea si excluderea din rasa umana. Isi pierdeau speranta, se simteau inutili si singuri din cauza tratamentelor inumane la care erau supusi. Odata ce-si pierdeau demnitatea, isi pierdeau identitatea personala, nu se mai defineau prin particularitatile specifice individului, ci prin aceia care ii tineau prizonieri si prin conditiile in care erau obligati sa traiasca.

Un aviator american doborât şi capturat de japonezi, supus acestui tratament degradant, descria starea psihică pe care i- o indusese captivitatea: „Devenisem efectiv o fiinţă umană inferioară.”

Pentru gardienii japonezi, capturarea era echivalenta cu pierderea onoarei si cu umilirea, si singurul lucru pe care-l acceptau, pentru a nu-si pierde demnitatea era sinuciderea. Cei pe care-i tineau in lagare erau vazuti ca cea mai decazuta parte a armatei si se purtau in consecinta.

Demnitatea este esenţială pentru supravieţuirea umană, la fel ca apa, mâncarea sau oxigenul… În locuri precum Kwajalein, degradarea era la fel de mortală precum gloanţele.

Dupa 42 de zile, nenumarate batai, interogatorii, tortura, privare de hrana, folosire drept cobai pentru experimente cu arme chimice si biologice, Louis este mutat intr-un alt lagar, langa Yokohama.

Ofuna nu era un lagar propriu-zis, era un centru secret de interogare care nu respecta drepturile prizonierilor de razboi. Erau chinuiti, infometati si torturati pentru a dezvalui secrete militare. Deoarece existenta centrului era secreta, japonezii aveau mana libera sa faca orice. Existau reguli pentru fiecare detaliu al existentei, de la felul in care se strang paturile pana la modul in care se inchid nasturii, toate acestea contribuind la intarirea izolarii si a supunerii. Cea mai mica abatere aducea dupa sine o bataie.

După mărturia captivilor, gardienii de la Ofuna aveau două trăsături specifice. Una era prostia accentuată. Cealaltă – sadismul criminal.

Indoctrinati cu rasism si dezgust pentru prizonierii de razboi, avand putere absoluta, gardienii alunecau cu usurinta in sadism. Cei care aratau compasiune si refuzau sa foloseasca agresivitatea, erau pedepsiti si atacati de ceilalti.

Mancarea era infestata cu fecale de sobolani, cu viermi si avea atat de mult nisip in ea, incat dintii lui Louie s-au stricat in scurta vreme, tociti, ciobiti si crapati. Din cauza hranei proaste bolile erau la ordinea zilei si de toate felurile: scorbutul, dizenteria si beri-beri facand victime zilnice.
Politica japoneza era, ca in cazul unui atac al inamicului, prizonierii de razboi sa fie exterminati. Nici unul nu trebuia lasat sa paraseasca lagarul in viata.

Dupa un an si jumatate, in septembrie 1944 este din nou mutat, in lagarul de la Omori, aflat pe o insula artificiala in Golful Tokio.
Conditiile erau aceleasi peste tot, prevederile Conventiei de la Geneva pentru prizonierii de razboi, nu erau aplicate in Japonia. Aici prizonierii aveau statut de sclavi.
Pentru Louis, singura diferenta fata de celalalte lagare, prin care fusese,  a fost facuta de un om, un om care se va dedica distrugerii lui.
Numele acestuia era Mutsuhiro Watanabe, era instabil psihic, violent si irational, cu izbucniri bruste de nebunie cruda, poreclit de detinuti, Pasarea.

Watanabe era un sadic sexual si recunoştea deschis că, atunci când îi bate pe prizonieri, ajunge la orgasm. „Îi plăcea cu adevărat să le facă rău prizonierilor”, scria Hatto. „Îşi satisfăcea dorinţele sexuale lovindu-i.” Watanabe îi bătea zilnic pe prizonieri, le rupea traheea, le spărgea timpanele, le crăpa dinţii, unuia i-a smuls o jumătate de ureche, pe alţii i-a lăsat fără cunoştinţă.

Obisnuit sa umileasca si sa chinuie ofiterii, deoarece armata japoneza ii refuzase gradul, caporalul era un tiran, iar in momentul in care Zamperini a ajuns in lagarul lui, ofiter, olimpic renumit, obisnuit sa sfideze, Watanabe a devenit obsedat. Din cei 700 de prizonieri, Louis era, pentru el,  numarul 1.

Refuza sa se transforme intr-un prizonier pentru propaganda, cei care citeau mesaje transmise  la radio, in care-si denigrau si tradau tara, iar acest lucru i-a adancit cosmarul. Bataile au devenit si mai violente si era amenintat ca va fi mutat intr-un lagar disciplinar. Dar a rezistat, a incasat bataile, ura i s-a adancit si si-a pastrat speranta. In aceasta perioada, scapa de Watanabe, care fusese transferat la un alt lagar, deoarece superiorii aflasera ororile pe care le practica. Dar linistea nu dureaza. In martie 1945 este din nou transferat si ajunge in lagarul Naoetsu, cunoscut drept unul dintre cele mai groaznice locuri de pe harta lagarelor japoneze.
Momentul sosirii este cumplit. Aflat mult mai la nord de Tokio, pe coasta vestica a Japoniei, lagarul era practic ingropat in zapada de patru metri. Conditiile de viata erau mizere, mancarea era proasta si putina, mijloace de incalzire nu existau, munca era de ocnas, dar, ceea ce l-a aruncat pe Louie pe culmile disperarii, a fost reintalnirea cu groaznicul Watanabe. Bataile au revenit, dizenteria ii macina trupa, munca silnica ii frangea rezistenta, putin cate putin in fiecare zi. Louie, haituit continuu de bolnavul sau dusman, incepea sa-si piarda speranta.

Desi traiau intr-o supunere amestecata cu frica, prizonierii, inclusiv Louie Zamperini, au purtat un inteligent razboi al sfidarii, aproape sinucigas. Au sabotat echipamente, au creat haos in livrarile maritime si feroviare ale japonezilor, au furat alimente si ziare, esentiale pentru a le ridica moralul si a-i ajuta sa supravietuiasca. Supusi unor abuzuri indescriptibile, ei au continuat sa lupte cu toate mijloacele de care dispuneau.
In septembrie 1945 este eliberat si se intoarce acasa dar cosmarul continua.  Razboiul se terminase dar, in fiecare noapte retraia iadul si-si reintalnea calaul. Noapte de noapte, Louis se lupta cu Pasarea. S-a convins ca numai ucigandu-l pe Watanabe isi putea recastiga demnitatea si linistea. Se simtea umilit si neputincios intr-o lume in care Pasarea era tiran absolut.
Desi nativ, era un optimist convins, acum credea ca unica lui speranta de redresare se afla in crima. Era paradoxal legat si dependent de cel care-i facuse atata rau, fiind convins ca suferinta sa se va incheia cand acesta va simti propria durere.

În timpul războiului, Pasărea nu a vrut să-l lase în pace pe Louie; după război, Louie nu voia să-l lase în pace pe Pasăre.

Multi veterani si prizonieri de razboi, daca nu chiar majoritatea lor, s-au intors acasa cu rani emotionale coplesitoare, iar multi nu si-au revenit niciodata. Tulburarile de stres posttraumatic erau omniprezente in cazul prizonierilor de razboi din Pacific. Alcoolismul era calea aleasa de multi pentru a uita ororile. Multi au murit din cauza bauturii. Altii s-au izolat, cuprinsi de furie si depresie. Sinuciderile erau la scara larga. Oamenii nu putea depasi acea perioada, nu se puteau reintegra. Louie s-a abandonat in alcoolism, furie, anxietate, cosmaruri si flashbackuri si, din pacate, nu era singurul. Revelatia divinitatii l-a ajutat sa ierte si sa se redescopere. Incet, si-a revenit, si-a cladit o familie si a militat pentru memoria victimelor si a ororilor din Pacific.
O marturie impresionanta, socanta si terifianta despre teroare, despre limitele umane, despre abisul cruzimii si rezistenta umana, despre ambitia de a nu te lasa infrant si despre iertare, ca prim pas pe calea vindecarii.

Reclame

3 gânduri despre „#recenzie De neinvins

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s