#recenzie Seria Cavalerii (#2 – #3 – #4)

de Ioan Dan

Stiu ce-ar spune scepticii despre seria asta : Dar bine, dom’le, cavalerii astia is dati dracu’. Nimic nu le da gres. Toate planurile se tin fir de la un cap la altul. Prea mult romantism insiropat,  prea multa bravura utopica, prea multa frumusete ingereasca, prea-prea si foarte-foarte.

Si, probabil, si eu mi-as ridica o tara spancenele si un colt al gurii, ironic si oleaca amar, dar, doar daca as fi unguroaica, turcoaica sau tataroaica…Si cum nu-s, ci sunt ce sunt, si m-am nascut unde m-am nascut si nu mi-e rusine cu asta, am baut nectarul pana la fund si m-am indulcit toata. Pentru ca personajele sunt creionate, nu foarte amanuntit, dar foarte sugubat, ca tipare perfecte de cavalerism si eroism. Si eu vad in asta chiar scopul cartii. Sa-i ridice in slavi pe cei de care istoria n-a avut timp, i-a uitat sau pur si simplu, au fost atat de buni, incat nu i-a aflat niciodata. Poate Cae Iandru, Ducu cel Iute, Chirila Zece Cutite, Costache Caravana  sunt toti personaje ale fictiunii autorului, dar asta nu inseamna ca tara asta n-a avut genul asta de eroi. A avut, unii poate mai vrednici si mai aprigi in realitate decat in poveste, si, tocmai din cauza asta, asta e momentul lor de glorie, e omagiul, slavirea si recunostinta pe care o meritau, dar pe care istoricii au omis-o. Autorul doar a strans faptele brave, si pentru ca a scris in ritm nebun, bazandu-se pe actiune si nu pe paleta larga de personaje, le-a comasat si-a scos cativa eroi partasi la multe intamplari. Asa ca n-am nimic impotriva perfectiunii personajelor. Sunt de acord cu ea asa cum sunt de acord cu legea compensatiei si cu vorba: cele bune sa se adune, cele rele sa se spele.

Mai stiu si ca unii (nu zic cine, rautaciosii) o sa se cracaneze de ras, vazandu-ma, conform recenziei, transformata in visatoare. Dar si la asta am argument, pentru ca chiar daca-s o antiromantica incurabila, la barbati perfecti pana si o calugarita rezista cu greu, asa ca de ce-as face eu nota discordanta?? Nu, nu, is obligata sa ma aliniez si sa recunosc ca mi-ar placea sa ma gadile pe la talpi vreo cateva din alea zece cutite ale lui Chirila si m-as incumeta sa-i descretesc fruntea si sa-i ridic colturile gurii incruntate cu vreo doua vorbe dulci si neaose, zise-n spirit de saga. Si pentru ca am clarificat aceste lucruri, putem sa trecem la altele mai serioase, ca de exemplu cartile in sine.

Dupa cum v-am povestit, prima carte e din timpul domniei lui Mircea-Voda, in timp ce urmatoatele trei cuprind anii premergatori unirii sub Mihai si luptele duse pana la infaptuirea acesteia.

A doua carte, Curierul secret are ca timp anii 1594-1595, si povesteste cum Mihai Voda, ce-si cumparase domnia de la turci, scutura masca umilintei si a supunerii dupa ce-o purtase un an si, aratandu-si adevaratul spirit, porneste macelul si lupta pentru tara cea mare si parjolul pentru Constantinopole, starnind admiratia, dar si invidia si ura, atat in  Vest cat si in Est.

E vremea bataliilor de la Nicopole si Calugareni, e vremea cand visurile de unire a Tarii Romanesti, Transilvaniei si Moldovei incep sa prinda contur si sa inflacareze inimi.  E vreme de urgie turceasca, e vreme de fapte marete si eroice, e vreme de schimbat rostul si soarta, e inceput de drum, e inceput de neam si tara. E vremea cand ghiaurul isi arata coltii. Si toate astea se cereau, venise timpul lor.

Ne-a intrat nouă şi lui Mihai-vodă o păsărică în cap, de care ai râde şi tu. Vrem să facem o ţară cu hotarele întinse până vor cuprinde toată suflarea românească. Zici că e greu. Parcă eu spun că e uşor? Ne trebuie oşteni, bani, multă viclenie şi niţică baftă.

Pamantul si poporul nu mai indurau asuprirea, rabdarea lor se apropia de capat, erau platiti prost pentru munci grele, baietii erau luati de tineri in robie la turci pentru a deveni ieniceri, fetele erau necinstite, gospodariile jefuite, saracia crunta.

Sufletele cerseau o gura de aer liber si curat, jinduiau dupa unire si pace. Dar pentru a se infaptui asta, se cerea intai razboi. Asa ca ghiaurii pornira razboi. Si nu doar ca-l pornira, il facura asa bine, ca-l si castigara.

In Curierul secret, cea mai buna scena mi s-a parut a fi descrierea lui Mihai Voda in timpul bataliei de la Calugareni. Versurile lui Cosbuc au fost probabil sursa de inspiratie pentru ca au fost primele care mi-au venit in minte :

Sălbaticul vodă e-n zale şi-n fier
Şi zalele-i zuruie crunte,
Gigantică poart-o cupolă pe frunte,
Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,
Iar barba din stânga-i ajunge la cer,
Şi vodă-i un munte

Si cum altfel sa fi fost Voda, decat de neoprit? Cum altfel ar fi razbit el peste puhoiul turcesc cu o oaste de zece ori mai mica?

Cartea a treia, Cavalerii ne apropie de Unire si debuteaza cu schimbarea principelui in Transilvania in 1599. E momentul ca Transilvania sa se lipeasca de Tara Mama, e inceputul implinirii visurilor. E timpul ca Voda sa-si arate adevarata fata, sa se transforme din miel in lup si sa-si arate ghearele. Destul a inghitit.

In Taina cavalerilor trecem  ultimul hop si cel mai greu, eliberarea Moldovei de domnul fatarnic si infaptuirea Marii Uniri. E momentul de varf si stralucire al lui Mihai, pentru  care a muncit si luptat toata viata lui. E clipa de glorie atat de ravnita.

Personajele principale din ultimele trei carti sunt aceleasi. Raman la stadiu de creionare, nu foarte detaliate, dar pline de talente, virtuti si mister.

Cae Iandru isi dezvaluie taina numelui si nu ne mai surprinde cu manierele si cavalerismul sau nativ.

Seara m-am gândit de multe ori la domnia-ta, domnule Cociuban. Parcă aţi fi doi oameni. Unul bun ca un copil. Celălalt, aspru şi neînduplecat. Unul încet, pe jumătate adormit. Celălalt, fulger şi trăsnet.

Ducu cel Iute si Chirila Zece Cutite raman personaje aspre, intunecate, discrete, cu tainele adanc ingropate, oameni seriosi si pusi pe treaba, impinsi de la spate de dragostea de tara si preferatii mei, dupa Nufarul Alb.

Stilul nu se dezminte si-si pastreaza vorba dulce romaneasca, hazul si saga. Dialogurile lui Caravana cu prietenii sunt curcubeu pe cerul gurii, spumoase, haioase, cu vorba intortocheata si plina de sensuri.

Rămase o clipă locului, înspăimântat. Chirilă, care venea în urma lui, se împiedică de el. – Ce s-a întâmplat? Îl întrebă în şoaptă vânătorul. – E de rău! Auzi, Chirilă, lipitorile văd noaptea? – De unde dracu’ să ştiu eu? Hai, dă-i drumul înainte! – Nu mai pot merge. Am rămas fără sânge. – Atunci, întoarce-te! – Ai căpiat, săracu’ de tine! Cum o să mă întorc singur-singurel cu o baltă de lipitori pe mine?

Iar la monologurile cu Zambilica, calul lui, nu te poti opri din ras:

– Ai mai pomenit asemenea drăcovenie? Un flecuşteţ de băiat să mă trântească de faţă cu prietenii mei. Şi bine că nu mi-a rupt un picior sau o coastă. Ce dacă îl cheamă Cae Indru? Te-ai făcut al dracului, Zambilico! O vorbă nu scoţi. Măcar să mă aprobi. Altădată, cum deschideam gura săltai căpşorul ăsta slut şi holbai ochii la mine. Cum o să mai fac eu pe grozavul în faţa prietenilor mei după asemenea trântă? Acum eu vorbesc, eu aud. În toată Ţara Românească nu am văzut un cal mai nesimţitor. S-au despărţit ei prieteni mai ai dracului decât noi. Crezi că-i mare lucru? Îmi iau frumuşel şaua pe umăr şi mă tot duc în lumea mare. Ce dacă o să-mi curgă niţel lacrimile? Cui îi pasă? Ai văzut ce mâini are?

Apar si eroi mai marunti dar la fel de hazlii, simpatici si plini de curaj, cu nume ce-ti deschid pofta de chicotit: Sile Adormitu, Tufănel, Găluşcă, Toroipan.

Cu un gest teatral, păşi mai la o parte şi strigă aspru:
– Aţi priceput? Găluşcă, ia treci şi prezintă-te lui Toroipan, ca şi când el ar fi stăpânul tău!
Găluşcă se depărtă zece paşi. Duse o mână în şold, aruncă ochii spre cer, veni până la tufa de ciulini, se aruncă peste ea, aşa cum făcuse Adormitu şi înjură, cu faţa strălucind de mulţumire:
– Paştele şi grijania…
– Dobitocule! Urlă Sile. Paştele şi grijania le-am spus eu fiindcă m-am împiedicat în tufă.
Găluşcă se lumină la faţă şi înjură cu plăcere:
– Arhanghelii şi mormântu…
Sile se luă cu mâinile de păr.
– Doamne, îl omor! Nu trebuie să înjuri, dobitocule! Toroipan, treci tu în locul lui!

Unele dintre numele de imprumut sub care traiau si luptau, ascundeau taine grele ale neamului. Misterul se risipeste treptat, ca ceata de dimineata,  iubirea infloreste mai peste tot, iar tara prinde a se intinde peste toate locurile unde bateau inimi de valahi.

Cartea asta ne invata sa indraznim, sa ne urmam visurile, sa nu facem compromisuri, sa nu cedam nimic din ce-i al nostru fara lupta. Cartea asta este despre puterea gandului si a sperantei, despre izbanda si sacrificiu. Indreptateste vorba: buturuga mica , rastoarna carul mare.

 

 

Reclame

9 gânduri despre “#recenzie Seria Cavalerii (#2 – #3 – #4)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s