#recenzie Printre lupi

Publicata in 1997 ca autobiografica, cartea  Printre lupi a cunoscut un mare succes international deoarece este o poveste despre Holocaust, ce face nota discordanta in noianul cartilor despre razboi. Misha Defonseca, scriitoare belgiana, a sustinut in cartea sa, ca a ratacit cam 2000 de km, de la varsta de 7 ani pana la 11, prin Europa, singura, in timpul Celui de-al Doilea Razboi Mondial, in incercarea de a-si regasi parintii, deportati de nazisti din cauza originii evreiesti. Desi, parintii luasera in calcul varianta de a fi deportati si aranjasera, pentru acest caz, ca fiica lor sa fie „adoptata” de familia unui dentist belgian, fata, tratata cu dispret si umilinte de noua mama, amenintata sa fie data pe mana nazistilor pentru a le oferi celorlalti siguranta, se hotaraste sa fuga spre est, acolo unde auzise ca s-ar afla adevaratii ei parinti. Singura oaza de liniste si pace, de care se bucura in aceasta perioada, este la ferma unchiului dentistului, care se transforma pentru ea in Bunicul.

„Îmi făcusem ucenicia fericirii sub aripa protectoare a Marthei şi a Bunicului. Lângă femeia asta, o desăvârşeam pe cea a urii.”

Bunicul si Martha, ce nu au avut parte de propriii copii, indragesc puiul asta de om orfan si, in scurtul timp petrecut cu ea, ii ofera primele lectii de supravietuire, care ii vor fi de folos in viitorul intunecat pregatit de nazisti.
Filozofia bunicului se revarsa asupra fetitei care isi insuseste dragostea de animale si aversiunea fata de oameni. Cu toata simpatia pentru Bunic si sotia acestuia, dorul de mama inclina cel mai greu in balanta si Mishke fuge spre est.
De ce e altfel povestea ei fata de atatea altele? Pentru ca mica evreica n-a fost deportata intr-un lagar, n-a fost batuta, maltratata, fortata sa munceasca pana la epuizare sau alte orori atat de des intalnite in cartile despre razboi. Ea a ratacit prin jumatate de Europa, traind singura ca o salbaticiune prin paduri, hranindu-se cu orice destinul ii lasa in cale, de la scoarta, frunze, fructe pana la viermi si carne cruda, ramasa dupa ospatul animalelor de prada, infratindu-se cu lupii, mergand neincetat spre  est, ajungand pana in Ucraina si chiar in Romania si reusind, chiar, sa-si regaseasca drumul spre casa la sfarsitul razboiului.
Ororile la care asista, la marea majoritate ca martor din umbra, nu fac decat sa-i intareasca dragostea si admiratia pentru animale, si ura si aversiunea pentru oameni.

„Omul devenise pentru mine duşmanul universal. Nu numai spurcatul de neamţ, ci oricare alt om. Filosofia mea era formată: omul este laş, pentru că ucide cu puşca; e mincinos, pentru că nu poţi avea încredere în cuvântul lui. Omul te primeşte şi apoi te părăseşte. Spre deosebire de el, animalul se luptă cu dinţii, nu poate minţi şi nu te părăseşte.”

In toata aceasta fuga din calea infernului, in cautarea linistii si a fericirii bratelor materne, singurele perioade de siguranta si pace le gaseste in compania lupilor. Nu e chiar povestea lui Mogwli, dar comuniunea pe care reuseste sa o faca cu fiarele padurii, in goana ei dupa caldura sufleteasca este induiosatoare.
Este admirabil modul in care, un copil de 7-8 ani, reuseste sa-si convinga corpul ca nu trebuie si nu are voie sa cedeze. Autodeterminarea, hotararea, vointa, incapatanarea de a nu renunta sunt uimitoare la orfana evreica ce s-a hotarat sa insele vigilenta armatei diavolului. Lunga pribegie o indeparteaza tot mai tare de oameni dar ii otraveste si sufletul. Umanitatea ei are de suferit iar lupta de a o recupera nu e usoara si nu se intampla peste noapte. Dureaza multi ani pana incepe sa-si revina, desi niciodata in totalitate, situandu-se doar undeva deasupra liniei de plutire.

Dupa aproape 10 ani de la publicare, autoarea a fost obligata sa recunoasca ca povestea este pura fictiune, ca si originea ei evreica. Daca ar fi fost reala, probabil, mi-ar fi fost mult mai usor s-o accept, dar, ca fictiune, pe care autoarea o reclama, ca fiind propria realitate, imaginatia ei imi ridica semne de intrebare si imi pare mai mult decat stranie.

Sunt cunoscute cateva sute de cazuri de copii-fiara, studiati de specialisti dupa ce au fost recuperati din salbaticie. Izolat de societate la o varsta frageda, un copil salbaticit este o fiinta umana care, nu isi poate dezvolta abilitati afective, sociale sau lingvistice.
Un copil care traieste in salbaticie, isi va dezvolta excesiv vederea, auzul si mirosul, pentru de aceste simturi are nevoie. Partea creierului responsabila de comunicare va ramane inactiva, deoarece nu va fi solicitata. Aceasta problema apare si in comportamentul Mishkei, care, si la multi ani dupa terminarea razboiului are mari dificultati in a se exprima. Puţini reusesc cu adevarat sa se adapteze total salbaticiei, dar este aproape imposibil sa se mai adapteze societatii umane.
Cartea este atipica oricarei carti despre Holocaust pe care am citit-o. Perspectiva vietii alaturi de lupi, vazuta prin ochii copilei, datorita careia cartea a si avut un succes rasunator, este interesanta si terifianta, in acelasi timp.

Reclame

7 gânduri despre „#recenzie Printre lupi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s