#recenzie Ultimii martori

Ultimii martori

de Svetlana Alexievichi

Mi-am luat inima in dinti si am deschis-o. N-a fost usor, cartile Svetlanei Alexievichi au ajuns sa ma sperie, imi fura somnul linistit.  Cand te hotarasti s-o incepi, traiesti cu teama ca deschizi o cutie a Pandorei. O deschizi si risti ca tot ce e mai rau, crud si intunecat sa se ridice ca un nor si sa acopere soarele, sa-ti umbreasca linistea si sa-ti distruga feng-shui-ul si asa fragil. Dar astfel de povesti trebuie promovate, cunoscute, citite, povestite, doar asa pot fi evitate pe viitor. Soarta noastra ca planeta, soarta omenirii nu sta decat in mainile noastre. Doar noi ne putem salva de noi insine. Doar noi putem inabusi bestia din noi prin cultura, prin informatie. Razboiul nu naste eroi, decat atat de rar. Razboiul naste monstrii, barbarizeaza oamenii, cu repeziciunea unui carusel scapat de sub control. Oamenii sunt fiinte slabe, atat de influentabile, frica e sentimentul ce se instaleaza cel mai usor in noi si distruge tot, orice urma de umanitate.

Va intrebati de ce am citi acest fel de carti, in care nu intalnim decat povesti despre orori si atrocitati? O sa spuneti: Viata este destul de grea si fara povesti cu monstrii. Eu o vad ca pe e ca o datorie. Martirajul lor trebuie cunoscut, dezvaluit intregii lumi. Durerea lor nu trebuie uitata. E modul in care cred, ca noi, ca umanitate, le putem obtine iertarea, e modul in care ne putem apara slabiciunile, ca specie. Cunoscand durerea lor, ne va fi mai usor sa ne bucuram de lucrurile marunte ale vietii, sa pretuim viata la adevarata ei valoare, sa alegem s-o traim frumos in loc sa-o lasam sa treaca in van pe langa noi.

Subiectul celui de-al doilea razboi nu pare a se epuiza niciodata. S-au scris tone de foi despre el si inca mai sunt multe de spus. Felul in care traiau, cum se descurcau, ce gandeau, ce indurau si cum au reusit unii sa supravietuiasca e fascinant. Schimbarile psihologice, urmarile evenimentelor traite, impactul lor asupra intregii vietii ne dezvaluie iar de ce astfel de evenimente trebuie evitate.

Chiar daca recenziile m-au amenintat ca este cea mai terifianta lectura de la acesata autoare, pe scara mea de evaluare, nu egaleaza zguduitoarele povesti din Razboiul are chip de femeie, care ramane cea mai bine scrisa . Pentru mine, cel putin.

In Ultimii martori sunt redate amintirile unor oameni maturi pentru care razboiul a inlocuit copilaria. Insista pe antiteza razboi-umanitate, pe modul in care acesta ucide inocenta si accelereaza maturitatea, pe modul in care le afecteaza intreaga viata.  Sunt capitole foarte scurte, pline de esenta si de psihologie umana, sfasietoare prin simplitatea vorbelor si prin grozavia evenimentelor. Razboiul le-a ucis dreptul la fericire, la liniste, le-a ucis candoarea.

A stat la noi două zile. Și povestea întruna… Repeta… În aceste două zile i-a albit părul. Și, când stătea alături de mătușa Katia, mama o îmbrățișa și plângea. Iar eu o mângâiam pe mama pe cap. Mi-era frică. Mi-era frică să nu încărunțească și ea… – varsta 5 ani.

Sechelele trecutului raman vii in amintirea adultilor. Abuzurile fizice si emotionale, separarea de parinti si familie, asistarea la uciderea acestora, violenta asupra lor are efecte concrete in viata  de adult. Aflati in plina dezvoltare, sensibili la orice stimul din exterior sunt marcati tragic de fuga, foamete, batai, moarte, teroare.

Am văzut cum prizonierii noștri de război erau purtați prin sat, în coloane lungi, în mantale rupte și arse pe margini. Acolo unde stătuseră peste noapte pe copaci rămânea scoarța zgâriată. În loc de mâncare li se arunca un cal mort… Îl sfâșiau… Am văzut cum într-o noapte a pornit-o la vale un tren german care luase foc, iar dimineață toți cei care lucrau la căile ferate au fost puși pe șine, și nemții au trecut cu locomotiva peste ei… Am văzut cum erau înhămați oameni la brișcă – aveau stele galbene pe spate – și cum erau mânați cu cravașele. Nemții se plimbau tare veseli… Am văzut cum mamelor li se luau cu baionetele copiii din brațe și mai apoi erau aruncați în foc sau în fântână… Mie și mamei nu ne-a venit rândul… Am văzut cum plângea câinele vecinilor. Stătea singur pe cenușa casei stăpânilor, cu ochi de om bătrân… Iar eu eram mic… Am crescut cu asta… –  varsta 8 ani.

In aceasta carte, autoarea nu mai intervine cu propriile ganduri ca in cealalta carte, gandeste ca vocea copiilor este suficienta. Mie mi-au lipsit monologurile ei, foarte profunde si pline de detalii.

Traumele din copilarie nu raman in copilarie, nu se sterg cu buretele odata ce razboiul se termina. Ele raman si lasa urma adanci in structura si functiile creierului,  genereaza, deseori, principii in viata adulta chiar daca recunoasterea acestui lucru e dificila si de neacceptat. Ele ne ghideaza deseori maturitatea, ranile nevindecate si umilintele ascunse pot fi reale obstacole in calea atingerii potentialului real. Din cauza acestui stres repetitiv, adultii vor purta mereu in interior un copil vulnerabil, melancolic, lipsit de incredere, inspaimantat.

Aud adesea cum oamenii spun „mama mea“ sau „tatăl meu“. Eu nu înțeleg ce înseamnă „mamă“ sau „tată“. Parcă sunt niște străini. Numai „mami“ și „tati“. Dacă ai mei ar fi trăit, le-aș fi spus „mămica“ și „tăticu’“. Ce cuvinte de aur!…- varsta 5 ani

Evenimentele negative de mare intensitate provoaca un soc care anihileaza capacitatea individului de adaptare si refuleaza in sentimente  de neajutorare, de abandon, pierdere a controlului, de ura, inferioritate, discriminare. Modul in care copilul  percepe lumea este zdruncinat din temelii.  Viata lor este o continuua lupta pentru a face pace cu trecutul, pentru a se elibera de  culpabilitate, rusine, ura, vinovatie.

Cred ca deschiderea acestei carti cu citatul marelui Dostoievski trage cea mai buna concluzie, singura care ar trebui sa conteze si un semnal de alarma:

Există oare vreo justificare a păcii, a fericirii noastre și chiar a armoniei eterne, dacă în numele lor, pentru un fundament mai solid, se va vărsa fie și cea mai mică lacrimă a unui copil nevinovat?  Lacrima aceasta nu justifică nici un progres, nici o revoluție. Nici un război. Ea mereu va cântări mai mult. Doar o mică lacrimă…

 

 

Reclame

6 gânduri despre „#recenzie Ultimii martori

    1. Nu stiu de ce mi-a fost mai usor s-o citesc decat pe celelate doua, citite anterior. Probabil, datorita faptului ca m-am obisnuit cu stilul ei dur, gen toate cartile pe masa. Sunt de parere ca despre astfel de lucruri e cel mai bun mod de a scrie. Franc, deschis, fara ocolisuri chiar daca taie-n carne vie. Oricum asta trebuie sa faca, sa taie raul de la radacina.

      Apreciază

      1. Da. Suntem un pic defecti. 😊 Si gandeste-te ca in Ultimii martori cuvintele si trairile sunt ale unor copii. Sinceritatea, simplitatea si deschiderea sunt sfasietoare. Ca si cum ti-ar pune inimioarele lor in palme.

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s