#recenzie Razboiul nu are chip de femeie

Razboiul nu are chip de femeie

de Svetlana Alexievich

Inainte de orice trebuie sa va spun doar doua lucruri despre mine. Nu-s o romantica incurabila, n-am inclinatie catre sentimentalisme, fug de autori ca Nora Roberts sau Sandra Brown ca dracu’ de tamaie. Propria mea mama ma numeste „insensibila”,  asta pentru ca nu e in stare sa foloseasca cuvinte mai grele. Si cu toate astea stau si ma intreb cum sa va povestesc despre cartea asta? Si chiar nu pot altfel. Decat cu lacrimi in ochi. Doar asa poti s-o citesti. Citesti si plangi, plangi si citesti, citesti si incerci sa te controlezi, sa te ancorezi in realitate, sa-ti tii lacrimile in frau dar ele se incapataneaza sa curga pe obraji. Parca incerca sa spele mizeria, durerea, sangele, mocirla din inimi si tot blestematul asta de razboi. Si, recunosc, sunt inca in lacrimi si acum cand scriu randurile astea.
Cum e razboiul? E o masinarie infernala ce creeaza cu o viteza ametitoare atrocitati. E cumplit! Si pentru barbati si pentru copii si pentru oricine. Dar pentru femei e mai mult de atat. E tot ce-i pentru restul lumii si inca ceva peste. E durere de mama, e rusine de femeie, e plans, e jale, e suflet si trup rupt in bucati, e cainta, e soc, e groaza, e sangele ce le ineaca pe toate si moartea ce-si cere tributul. Numai o femeie poate sa impleteasca in poveste sangele cu apa limpede de izvor, cadavrele cu mirosul fanului proaspat cosit, bombele cu ciripitul pasarilor; numai o femeie poate sa tina in adapostul transeelor un borcan plin de flori.

Era primăvară. Terminaserăm exercițiile de tragere şi ne reîntorceam. Am cules nişte viorele. Un buchețel. Le-am cules şi le-am legat la baionetă. Și am mers așa mai departe.

Poate din cauza asta, am avut senzatia asta de durere acuta tot timpul lecturii. Am citit cartea ca o masochista, gustand durerea, simtind-o sapand in mine si neputand s-o las din mana, fiind constienta in fiecare clipa ca e mai usor sa renunt, sa decid ca nu mai vreau sa stiu, sa uit, sa aleg ignoranta. Ghiciti, nu-i asa, cine a castigat?

Stiu, o sa spuneti ca sunt zeci, sute de carti cutremuratoare despre razboi. Ce-o face pe asta atat de speciala?! E speciala pentru ca nu e o poveste, sunt sute de povesti intr-o singura carte. Mocneste durerea la fiecare rand, nu-ti da o clipa sa tragi o gura de aer.
Este o carte document, sunt marturiile a sute de femei prinse in vartejul razboiului. Sunt toate trairile,  gandurile si simtirile de care au fugit si pe care au incercat sa le ingroape, sa le faca uitate, ca si cum nu s-ar fi intamplat niciodata, dar care raman cu ele in fiecare zi de dupa razboi. O carte scrisa de o femeie, despre femei intr-un razboi al barbatilor. Fiecare martora are doua vieti, cea din timpul razboiului, cand pentru a supravietui erau jumatate om, jumatate animal si cealalta pe care au reluat-o la sfarsitul razboiului, in care luptau zilnic sa ingroape undeva, intr-un cotlon ascuns al sufletului, infernul.

După ce se învățaseră să urască, acum trebuiau să se deprindă din nou să iubească. Să-şi amintească de sentimente uitate. De cuvinte lăsate în urmă. Omul războiului trebuia să se lepede de război…

Luptand umar la umar cu barbatii in transee, in razboiul acestora, indurand aceleasi orori ca si ei, in momentul victoriei, laurii nu s-au impartit, nu s-au ajuns si pentru ele. Au fost date la o parte, uitate, omise, lasate acasa unde le-ar fi fost locul de la inceput. Femeile n-au ce cauta in razboi. Amaraciune si frustrare.  Fete de 16 ani intoarse acasa, la 20 de ani, femei batrane si aspre, care vazusera in patru ani orori cat pentru zece vieti. In loc de dans, cantec, ras,  rochii de vara, pantofi cu toc au primit arme si bocanci, in loc de intalniri de dragoste au primit ture printre muribunzi.

La nouăsprezece ani am încărunțit. La nouăsprezece ani,în ultima mea luptă, două gloanțe mi-au străpuns ambii plămâni, al doilea trecând printre două vertebre. Mi-au paralizat picioarele, toți mă credeau moartă…
Când am ajuns acasă, sora mea mi-a arătat înștiințarea de deces… Mă îngropaseră deja…

Si totusi se pare ca exista si fericire in razboi si suna cam asa:

Dacă mă întrebați ce-i aceea fericire, am să vă răspund: să găsești deodată printre morți un om viu…

Trist….

E o vorba: Sa nu-ti dea D-zeu cat poti sa duci. Citind cartea asta, cred ca unora le-a dat…

Reclame

7 gânduri despre „#recenzie Razboiul nu are chip de femeie

  1. E una din cărțile mele de suflet,cu ea am descoperit-o pe Svetlana.I-am citit toate cărțile,dar la aceasta am plâns cel mai mult.Iti recomand si Soldatii de zinc,daca nu ai citit-o.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s