#recenzie Razboiul nu are chip de femeie

Razboiul nu are chip de femeie

de Svetlana Alexievich

Inainte de orice trebuie sa va spun doar doua lucruri despre mine. Nu-s o romantica incurabila, n-am inclinatie catre sentimentalisme, fug de autori ca Nora Roberts sau Sandra Brown ca dracu’ de tamaie. Propria mea mama ma numeste „insensibila”,  asta pentru ca nu e in stare sa foloseasca cuvinte mai grele. Si cu toate astea stau si ma intreb cum sa va povestesc despre cartea asta? Si chiar nu pot altfel. Decat cu lacrimi in ochi. Doar asa poti s-o citesti. Citesti si plangi, plangi si citesti, citesti si incerci sa te controlezi, sa te ancorezi in realitate, sa-ti tii lacrimile in frau dar ele se incapataneaza sa curga pe obraji. Parca incerca sa spele mizeria, durerea, sangele, mocirla din inimi si tot blestematul asta de razboi. Si, recunosc, sunt inca in lacrimi si acum cand scriu randurile astea.
Cum e razboiul? E o masinarie infernala ce creeaza cu o viteza ametitoare atrocitati. E cumplit! Si pentru barbati si pentru copii si pentru oricine. Dar pentru femei e mai mult de atat. E tot ce-i pentru restul lumii si inca ceva peste. E durere de mama, e rusine de femeie, e plans, e jale, e suflet si trup rupt in bucati, e cainta, e soc, e groaza, e sangele ce le ineaca pe toate si moartea ce-si cere tributul. Numai o femeie poate sa impleteasca in poveste sangele cu apa limpede de izvor, cadavrele cu mirosul fanului proaspat cosit, bombele cu ciripitul pasarilor; numai o femeie poate sa tina in adapostul transeelor un borcan plin de flori.

Era primăvară. Terminaserăm exercițiile de tragere şi ne reîntorceam. Am cules nişte viorele. Un buchețel. Le-am cules şi le-am legat la baionetă. Și am mers așa mai departe.

Poate din cauza asta, am avut senzatia asta de durere acuta tot timpul lecturii. Am citit cartea ca o masochista, gustand durerea, simtind-o sapand in mine si neputand s-o las din mana, fiind constienta in fiecare clipa ca e mai usor sa renunt, sa decid ca nu mai vreau sa stiu, sa uit, sa aleg ignoranta. Ghiciti, nu-i asa, cine a castigat?

Stiu, o sa spuneti ca sunt zeci, sute de carti cutremuratoare despre razboi. Ce-o face pe asta atat de speciala?! E speciala pentru ca nu e o poveste, sunt sute de povesti intr-o singura carte. Mocneste durerea la fiecare rand, nu-ti da o clipa sa tragi o gura de aer.
Este o carte document, sunt marturiile a sute de femei prinse in vartejul razboiului. Sunt toate trairile,  gandurile si simtirile de care au fugit si pe care au incercat sa le ingroape, sa le faca uitate, ca si cum nu s-ar fi intamplat niciodata, dar care raman cu ele in fiecare zi de dupa razboi. O carte scrisa de o femeie, despre femei intr-un razboi al barbatilor. Fiecare martora are doua vieti, cea din timpul razboiului, cand pentru a supravietui erau jumatate om, jumatate animal si cealalta pe care au reluat-o la sfarsitul razboiului, in care luptau zilnic sa ingroape undeva, intr-un cotlon ascuns al sufletului, infernul.

După ce se învățaseră să urască, acum trebuiau să se deprindă din nou să iubească. Să-şi amintească de sentimente uitate. De cuvinte lăsate în urmă. Omul războiului trebuia să se lepede de război…

Luptand umar la umar cu barbatii in transee, in razboiul acestora, indurand aceleasi orori ca si ei, in momentul victoriei, laurii nu s-au impartit, nu s-au ajuns si pentru ele. Au fost date la o parte, uitate, omise, lasate acasa unde le-ar fi fost locul de la inceput. Femeile n-au ce cauta in razboi. Amaraciune si frustrare.  Fete de 16 ani intoarse acasa, la 20 de ani, femei batrane si aspre, care vazusera in patru ani orori cat pentru zece vieti. In loc de dans, cantec, ras,  rochii de vara, pantofi cu toc au primit arme si bocanci, in loc de intalniri de dragoste au primit ture printre muribunzi.

La nouăsprezece ani am încărunțit. La nouăsprezece ani,în ultima mea luptă, două gloanțe mi-au străpuns ambii plămâni, al doilea trecând printre două vertebre. Mi-au paralizat picioarele, toți mă credeau moartă…
Când am ajuns acasă, sora mea mi-a arătat înștiințarea de deces… Mă îngropaseră deja…

Si totusi se pare ca exista si fericire in razboi si suna cam asa:

Dacă mă întrebați ce-i aceea fericire, am să vă răspund: să găsești deodată printre morți un om viu…

Trist….

E o vorba: Sa nu-ti dea D-zeu cat poti sa duci. Citind cartea asta, cred ca unora le-a dat…

#recenzie Sub stelele tacute

Sub stelele tacute

de Laura McVeigh

Pentru a intra mai bine in poveste se impune sa facem o scurta plimbare prin istoria mult-incercatului Afganistan.

Afganistanul este locul unde s-au ciocnit interesele celor doua mari puteri, Statele Unite si Uniunea Sovietica, este spatiul infruntarii curentelor religioase din Orientul Mijlociu (dintre siiti si sunniti) si laboratorul in care iau nastere principalele organizatii teroriste ce ingrozesc acum lumea.

Gruparile afgane de temut, atat mujahedinii, cat si talibanii sunt copiii adoptivi ai SUA, educati sa lupte impotriva hegemoniei sovieticilor in perioada razboiului rece. Talibanii sunt partea elevata, “studentii în teologie”, o grupare de gherila ce promoveaza un sunnism radical si aplicarea stricta a legii islamice, Sharia. Mujahedinii – Luptatorii Profetului  sunt trupele musulmane mobilizate și recrutate din toate partile lumii în numele islamului,  pentru a lupta impotriva fortelor sovietice si a le evacua din tara lor, evacuare ce a avut loc in 1989. Interesant, SUA, mai precis CIA, datorita intereselor sale strategice in zona, au oferit asistenta acestor trupe, incluzand furnizarea de arme si pregatire militara. Culmea, comandant peste mujahedinii din Afganistan era insusi Osama bin Laden, aliat de nadejde al americanilor in Razboiul Rece contra Moscovei. Pentru ca Afganistanul a fost un experiment ciudat si complex, voluntarii mujahedini erau antrenati in tehnica sabotajelor, a atentatelor cu bomba, lupta corp la corp si folosirea armei cu luneta, in principal de catre instructori militari americani. Dar la un moment dat, prietenia s-a stricat si americanii s-au trezit atacati de propriii elevi.  In prezent, termenul de mujahedin a fost extins de americani si asupra luptatorilor talibani si a membrilor Al Qaeda.

Dupa 5 ani de la retragerea Armatei Rosii, in ’94, Afganistanul era dominat de anarhie, fara guvern sau economie functionala dar si fara sprijinul international pentru jihadul antisovietic, condus de SUA si Arabia Saudita. Tara s-a afundat in razboi civil, fara un castigator clar.

In ’96, talibanii ocupa capitala Kabul, declara Afganistanul “emirat islamic” si impun o interpretare puritana a shariei. Reusesc sa socheze lumea civilizata prin cruzimea si actiunile radicale dar gasesc sustinere printre triburile locale care vedeau in ei forta ce ar putea sa puna capat lungului razboi civil. Au inchis scolile de fete, au interzis munca femeilor, au impus barba la barbati si portul burqa la femei; bataile si executiile publice pentru incalcarea regulilor erau la ordinea zilei.

N-ai mai vedea acum zmeiele astea la Kabul – ca pe toate lucrurile frumoase, talibanii le-au interzis. Le e frica de frumusete, de ce se afla in inimile oamenilor.

In ’98, talibanii au ajuns sa controleze 90% din tara, iar dupa doua decenii de razboi tara era printre cele mai sarace din lume. Obiectivul principal al crearii talibanilor a fost acela de a aduce pace si de a administra tara conform legii Sharia. Au fost priviti cu speranta dar aceasta a disparut repede si  oamenii si-au dat seama ca talibanii nu erau conducatorii doriti, deoarece impuneau un regim totalitar si pedepsele pentru nerespectarea legilor erau brutale, crude. Restrictiile lor severe au nemultumit populatia, iar dupa capturarea Kabulului, Alianta Nordica a devenit principala forta militara si politica de opozitie din Afganistan. Liderul ei, Ahmed Shah Massoud, a fost asasinat de agenti ai al-Qaeda cu doua zile inainte de atacurile de la 11 septembrie 2001 din SUA. Dupa ce talibanii au respins ultimatumul american pentru predarea lui Osama bin Laden,  tara a fost iar invadata,  de data asta de forte speciale americane. Talibanii au fost inlaturati de la putere in Afganistan in 2001, pentru ca au protejat Al-Qaeda, dar nu infranti in totalitate. Cu o forta armata formata din cca 60.000 de luptatori duri, talibanii sunt cea mai puternica grupare de insurgenti din Afganistan, controland civilii din sud si est.

Guvernarea nou instaurata s-a remarcat prin numeroase acte de coruptie.  In prezent, Afganistanul ramane una dintre tarile cele mai sarace din lume. Productia si vanzarea ilicita a drogurilor este principala sursa de venit a tarii : heroina produsa aici o plaseaza pe locul 1 în lume in aceasta “industrie”.

Rezultatele cercetarilor unei echipe de geologi americani trimise de Pentagon, care a estimat ca subsolul Afganistanului valoreaza peste 1.000 de miliarde de dolari pare motivul plauzibil al interesului american. E vorba de gaz, uraniu, minereuri feroase de o puritate deosebit de ridicata, pietre pretioase, uraniu, evident, neexploatate.  Exploatarea acestora este destul de costisitoare pentru companiile occidentale, mai ales intr-o tara beligeranta, dar ar fi o solutie pentru crearea unei industrii locale si agriculturi viabile care sa ofere o alternativa economica cultivarii plantelor opiacee și a productiei de droguri. In acelasi timp, sprijinul militar si financiar acordat gruparilor teroriste  de anumite guverne straine, sustinatoare a fundamentalismului islamic, ori al Moscovei sau SUA, ar trebui oprit si odata cu el si sirul lung de masacre care au cutremurat lumea.

Razboinicii Islamului au devenit o realitate omniprezenta in peisajul mondial. Motivati, decisi, dedicati si temuti, acesti luptatori neinduplecati intra din ce in ce mai mult in atentia opiniei publice. Ispravile avangardei Islamului au continuat sa fie invaluite de mister, ignoranta, groaza si confuzie. Ca si corespondent in crestinism, ganditi-va la Cavalerii Cruciatii ai catolicismului. Si-au dedicat viata Razboiului Sfant, renuntand la cele laice, au ales sacrificiul suprem si martirajul.

Perioada de debut a actiunii cartii este momentul in care sovieticii parasesc pamantul afgan. Aici incepe povestea Afsanei si a familiei ei. Frica alunga oamenii din propria tara. Este haotica si disperata. Toti cauta un loc care sa le ofere siguranta, un camin linistit in care copiii sa traiasca o copilarie normala. Copilaria Afsanei se termina la 5 ani cand familia e obligata sa se retraga in munti pentru a nu trai sub teroarea regimului taliban. Schimbarea e dificila si de neinteles pentru copii dar nici adultilor nu le e usor. Cum ai putea sa renunti cu usurinta la confortul unei locuinte urbane si sa inveti sa supravietuiesti intr-o pestera in munti? Dar nici aici nu e loc pentru ea. Dupa teroarea mujahedinilor si a talibanilor, Allah ii testeaza inca o data taria si trimite urgia pamantului asupra lor. Tot universul ei dispare sub valul de pamant provocat de un cutremur ce matura tot in calea lui. Viata intr-o tabara de refugiati e periculoasa. Nu-i ramane decat fuga. Capatul calatoriei cu transsiberianul este Moscova. E singura speranta care i-a ramas. Oare la capatul drumului, dupa tot infernul strabatut, dupa toata durerea traita, viata o sa se indure sa-i ofere o sansa?

Am grija ca de o gradina de amintirile de care ma mai pot agata, bune si rele, pentru ca doar ele ma mai leaga de pamantul afgan…Nu poti indrepta greselile din trecut. Traiesti cu ele, le ingropi adanc sperand ca se vor pierde pentru totdeauna, dar evident ca raman mereu acolo. Mai devreme sau mai tarziu, revin la suprafata.

Dand religiei interpretari absurde, pe fondul lipsei de informatie si cultura, talibanii spala creiere. Frica si teroarea, executiile publice, disparitiile, rapirile in miez de noapte din propriile case reprezinta un mod de control al populatiei. Oamenii tac si inghit pentru a-si proteja familiile.

Nu am nimic cu credinta nimanui si nu-mi permit sa judec nici un fel de Dumnezeu, accept orice religie atata timp cat aduce speranta si liniste, inteleg ca pentru multi reprezinta modul in care reusesc sa infrunte nedreptatile vietii si sa mearga mai departe, dar in momentul in care invoci religia ca sa justifici acte de cruzime, ucideri de copii, atentate, razboaie, atrocitati, pentru mine,  Dumnezeu dispare.

#recenzie Ultima concubina

Ultima concubina

de Lesley Downer

An aparitie: 2009

Nr pag.: 472

 

Romanul Ultima concubină este un bestseller internaţional publicat în peste douăzeci şi cinci de ţări şi nominalizat în 2009 la Premiul Romantic Novel of the Year.

Am citit cartea impinsa de la spate de recenziile favorabile dar m-a dezamagit un pic. Abunda in informatii despre traditiile si istoria japoneza, despre modul de viata si statutul femeilor. Este prima carte care-mi ofera imaginea tranzitiei de la traditional la modernitate, pe la jumatatea anilor 1800. Este prabusirea codului moral al vechii Japonii.  Explica si iti arata motivele care au determinat abandonarea si nerespectarea codurilor nescrise ale vietii nipone, ca goana dupa aur, aparitia barbarilor si a Corabiilor Negre, caderea shogunatului, reinstaurarea imperiului, luptele dintre sud si nord, loialitatea unora pentru shogun si a altora pentru imparat. Lumea de la inceputul romanului este total diferita de cea care apare la sfarsitul acestuia. Dar povestii ii lipseste ceva, poate suspansul, poate un ritmul mai alert, poate rigiditatea stilului nipon. Sfarsitul e un pic cam siropos si cam nerealistic pentru gustul meu.

Sachi este o japoneza atipica. O frumusete nepamanteana, cu ten de portelan, cu ochii verzi care este adoptata si isi traieste copilaria intr-o familie de tarani samurai. Momentul in care este remarcata de doamnele dintr-o procesiune a printesei imperiale marcheaza punctul de cotitura din viata ei. Este inceputul vietii de concubina. Odata cu viata la curte, cu educatia, eticheta si luxul, secrete adanc ingropate din trecutul ei incep sa apara. Isi descopera originea, afla adevarul despre parintii ei biologici.

Ascensiunea si declinul renumelui ei este fulgerator. Din aleasa shogunului, singura concubina acceptata de acesta si de la frumoasa poveste de dragoste de-o noapte, umbra istoriei o pune pe fuga, o obliga sa duca o viata ascunsa, sa-si piarda echilibrul intr-o lume instabila, intr-o continuua schimbare, lume pe care n-o mai intelegea, in care simtea ca se pierde.

M-a impresionat lupta ce se da in sufletul fetei intre dragostea adevarata, imbobocita pentru Shinzaemon, un samurai proscris, si codul de etica in baza careia fusese crescuta. In viata unei concubine nu exista alt chip barbatesc in afara celui care-i este stapan.

Deşi picioarele mele
Nu încetează nicicând să alerge după tine
Pe poteca viselor,
Asemenea închipuiri de dragoste nu sunt
niciodată pe potriva
Unei clipe aievea cu tine.

Viata lor este un lung sir de ani de asteptare. Moartea shogunului semnifica pentru Sachi inmormantarea de vie intr-un castel. Trebuie sa se calugareasca si sa uite ca are doar 18 ani si o inima tanara care inca ii bate in piept. In valtoarea evenimentelor, traditia se schimba; pentru femeile invatate sa traiasca o viata de izolare in palat, lipsite de umbra vreunui personaj masculin, libertatea pe care o aduce razboiul le tulbura gandirea, mentalitatea si le zguduie din temelii stilul de viata.

In mijlocului razboiului civil, codurile nu mai pot fi respectate, iar Sachi primeste o sansa la fericire. O sansa nesperata de care inima ei curata de copil este incantata, pe care o primeste cu bratele deschise, jinduind dupa iubire, dupa sufletul ei pereche.

#recenzie Trei camarazi

Trei camarazi

Erich Maria Remarque

An aparitie: 2010

2018-04-12 00.44.38

Cand auzi de Erich Maria Remarque, inevitabil iti zboara mintea la Pe Frontul de Vest nimic nou si la ororile Primului Razboi Mondial. O carte tradusa in zeci de limbi si vanduta in milioane de exemplare, ecranizata intr-un film de Oscar. Cu toate astea,  Trei camarazi mi-a placut mai mult. Probabil m-a inmuiat povestea trista de dragoste, dar mai mult cea a prieteniei celor trei, trei tineri, fosti camarazi pe front, care incearca sa se reintegreze in societate dupa ce au infruntat infernul transeelor. O prietenie sincera, fara asteptari materiale. Intr-o lume mizera si greu incercata de lipsurile de dupa razboi, cei trei, impartasind bucuriile si tristetile vietii, se bucura de fiecare clipa si de fiecare pahar de vin.

Îmi mergea bine, aveam de lucru, eram robust, nu oboseam uşor, scapasem teafar, cum se spune… dar totuşi e mai bine sa nu gîndeşti prea mult la astfel de probleme. Mai ales cînd eşti singur. Şi mai cu seama seara. În asemenea situatii mai apare, din cînd în cînd, spectrul trecutului şi te priveşte cu ochi morti. Dar împotriva nalucilor te apara alcoolul.

Robby, Lenz si Otto se lupta sa supravietuiasca crizei de la sfarsitul anilor ’20, gospodarind un mic service auto.
Si in mijlocul acestei lumi, intre cei trei prieteni, apare Pat, si, odata cu ea, a lovestory. Una clasica scrisa in stil de predecesor al baietasilor de cartier, poznas si smechereste. Cu ironii fine, cu parfum de bautura buna si moda femeilor din anii ’20. Ohhh… moda aia..cat mi-as dori sa fiu o dama a anilor ’20 macar pentru o zi. Toate accesoriile acelea fistichii, gentute, palariute, blanite, pene, bentite, rochii perfect accesorizate, culori vii, franjuri, dresuri fine si bine intinse pe picior, material cat mai putin ca, deh, era inflatie, coafurile a la garconne cu varfurile rasucite pe deget, port-tigaretele proptite elegant in varful buzelor rosii ca focul si balerinii aia de-ti dau senzatia ca poti sa treci toata Sahara cu ei si tot a primavara or sa miroasa. Magnifica. Cat de nedreptatita te face moda aia sa te simti. Ca si cum, in momentul in care a apus, ti-a negat sansa de a ajunge vreodata diva. Tot glamour-ul ala pierdut, risipit ca un fum; ce lume frumoasa ar face din noi. Cum ai putea sa nu idolatrizezi, sa nu venerezi o femeie a acelor ani, cand din varful parului pana in cel al botinelor, totul la ea striga: Priveste-ma! Nu-mi lipseste nimic in afara de tine! Iubeste-ma!
No, si avand in vedere o femeie ca asta, imaginati-va acum si o poveste de dragoste pe masura. Stiu e greu. Perfectiunea nu exista…dar sufletul meu ascuns, de romantica incurabila, crede ca in vremea aia perfectiunea putea fi atinsa. Nu iesea la prima incercare dar perseverai pe ritmuri de jazz, fiecare incercare iti testa experienta, iti ridica stacheta, te facea sa tintesti tot mai sus. Si la un moment dat, profesionistul in devenire din tine, la locul si la momentul potrivit, cu marele concurs al sansei era „pocnit” de divin si minunea se intampla…dar ca orice minune nu dureaza a lifetime…
O femeie fina, naturala, sincera si discreta, in acelasi timp,  gratioasa, cocheta, cu un zambet ce da fiori, plina de viata, care stie sa traiasca clipa si vede in tine, dincolo de aparente, doar ce e bun, ce-ti transforma defectele in calitati, te tachineaza si te alinta ca o mama, pe tine, un golan, un terchea berchea, un nimeni fara viitor, fara nimic de oferit, care n-ar trebui sa  indrazneasca sa-i atinga nici glezna…ce iz de melancolie isca o poveste d-asta de dragoste! O alta versiune a celebrei Doamna si vagabondul! Ce timpuri! Ce stil! Ce viata! Un timp in care orice scuza se rezolva asa:

Trimite flori. Fara vreun rînd. Doar flori. Ele acopera totul. Pîna şi mormintele.

Dar boala, necrutatoarea boala inchide orizonturile, opreste muzica si trage cortina grea peste suflet.

#recenzie O mare de lacrimi

O mare de lacrimi

de Ruta Sepetys
An aparitie: 2016
Nr pag: 225

Construita initial ca vas de croaziera, destinat recreerii germanilor,  Wilhelm Gustloff a intrat in ’39 pe serviciu militar, fiind folosit ca vas insotitor, vas spital si chiar cazarma plutitoare. Ultima ei misiune a fost in ’45 ca parte in Operatiunea Hannibal, privind evacuarea refugiatiilor civili si a personalului militar german ce se aflau sub iminenta amenintare in bazele avansate din Marea Baltica in calea Armatei Rosii.
Scufundarea navei reprezinta cea mai mare catastrofa din istoria maritima, costand omenirea peste 9.000 de vieti din care 5.000 copii. Ca o curiozitate, pentru noi ca natie, capitanul submarinului S-13, care l-a scufundat era roman. Conform legilor războiului, lovitura era justificată de prezenta soldatilor, a armamentului antiaerian de la bord si a lipsei marcajelor de nava spital. Conform umanitatii, este justificat sa se numeasca genocid.

2018-04-10 01.45.12.jpg

Tragedia este vazuta prin mintea a patru caractere principale, fiecare in parte stigmatizat de un sentiment definitoriu:

  • Rusinea – Emilia, o poloneza de 15 ani, insarcinata in 8 luni, violata de un grup de soldati rusi, purtand copilul unuia dintre ei.

Nu-mi mai amintesc cum e să nu fii înspăimântată și înfometată, iar stomacul să nu tânjească după hrană.

Ea reprezinta Polonia, poporul strivit intre ciocan si zvastica. Nemtii i-au trimis in ghetouri si lagare de concentrare, rusii in gulaguri si Siberia.

Știam legendele păsărilor. Pescărușii erau sufletele soldaților morți. Bufnițele erau sufletele femeilor. Porumbițele erau sufletele fetelor nemăritate care părăsiseră de curând această viață. Exista vreo pasăre pentru sufletele unor oameni ca mine?

  • Vina – Joana lituaniana, pe jumatate nemtoaica dupa mama, repatriata in Germania dupa ocuparea Lituaniei de sovietici, a lucrat ca asistenta pe timpul razboiului. Este verisoara Linei, din cealalta carte a autoarei: Printre tonuri cenusii, cea care din cauza ei, va fi deportata 12 ani in Siberia.

Deja avusesem grijă de mine. Am lăsat în urma mea Lituania și pe cei ce îi iubeam. I-am lăsat să moara.

Lituania a fost greu incercata de invadarea sovieticilor care s-au instalat aici pentru urmatorii 50 de ani.

  • Razbunarea – Florian prusac, al carui tata fusese ucis de nemtii deoarece fusese implicat intr-o tentativa de asasinare a lui Hitler. Lucrand ca ucenic al doctorului Lange, directorul muzeului din Königsberg, realizeaza ca acesta fura operele de arta confiscate de armata de la polonezi si alte popoare, impreuna cu Koch. Fura bijuteria coroanei din Camera de Chihlimbar si pleaca in cautarea surorii mai mici.

Un trădător al sufletului meu. Acestea au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a adresat tatăl meu.

Prusia, reprezentata de aristocrație, lupta sub drapelul german, apărându-și pământurile și titlurile. Dar o parte din ideologiile lor nu se aliniau cu cele ale lui Hitler.

  • Psihoza – Alfred, militar in marina nazista, inrolat tarziu din cauza problemelor fizice, dominat de tata si de o copilarie marcata de inferioritate. Monologurile lui sunt pentru urechile lui Lore, vecina din copilarie care se dovedeste a fi evreica.

Stalin le-a furat mai mult decât pământurile lor, Hannelore, le-a furat demnitatea. Văd asta în ochii lor deznădăjduiți și în ținuta lor gârbovită. Totul este doar din vina comuniștilor. Sunt niște animale

Este un psihopat in devenire, obsedat de ideologia lui Hitler si de puritatea rasei, tinea evidenta dusmanilor politici, sociali si rasiali ai Reich-ului.

Povestile lor se impletesc; in haosul general, ajung sa se ajute, sa depinda unii de altii si, inevitabil sa urce pe aceeasi nava, fara sa stie ca pleaca pe ultimul ei drum .

Recunosc ca, am avut sufletul mic, pana la sfarsit, l-am simtit cum se furisa repede, repede, printre randuri ca si cum s-ar fi ascuns. Inima mi se strangea cu fiecare pagina, vorbind cu Ruta: Cati ai de gand sa salvezi dintre ei? Pe care te gandesti sa-i transformi in sare? Dar Ruta e o romantica incurabila care nu dezamageste. Iar povestea, desi fictiune, are baza istorica reala si este cutremuratoare.

 

#recenzie 12 ani de sclavie

12 ani de sclavie

de Solomon Northup
Publicata initial: 1853
An aparitie : 2014
Nr pag : 224

Este unul dintre putinele cazuri in care am vazut filmul inainte de a citi cartea. Filmul este impresionant, film de Oscar, scenele de violenta si abuz practicate de stapanii de sclavi te marcheaza. Cartea, publicata in 1853, a fost dedicata lui Harriet Beecher Stowe, cunoscuta abolitionista, autoarea celebrei Coliba unchiului Tom, deschizatoare de drum pentru Razboiul Civil.
Adevarul e ca parfumul acestei epoci, conacele acelea albe si  elegante, pierdute in plantatii si gradini de verdeata si culoare mi se par irezistibile. Viata in Sudul acelor vremuri pare idilica si plina de pace. Singurul lucru care umbreste aceasta utopie este prezenta sclaviei. Nu o sa aprob niciodata aceasta forma de asuprire a omului, oricum ar fi acel om si orice ar fi capabil sa faca. Este limita abjecta a abuzului uman. Orice fel de stapan ai fi, privarea de libertate si de alegere este inacceptabila, nemaivorbind despre cruzime, abuz sau alta forma de lant. Pentru tratamentele inumane si umilinta aplicata, sudistii se foloseau de cea mai proasta scuza: culoarea pielii si apartenenta la alta rasa, ca si cum asta ar stabili acestora statutul de animal.

Existența Sclaviei în forma sa cea mai crudă are tendința de a le abrutiza latura sensibilă și omenoasă a firii lor. Întrucât sunt zilnic martorii suferințelor omenești – ascultând țipetele de agonie ale sclavilor, privindu-i cum se zbat sub biciul nemilos, mușcați și sfâșiați de câini, murind fără a fi băgați în seamă și îngropați fără lințoliu sau coșciug, este aproape imposibil să te aștepți la altceva decât să devină niște brute, care nu dau doi bani pe viața omului.

Solomon este nascut la 1808 ca om liber, tatal sau, era un fost sclav eliberat prin testament la moartea stapanului, mama, mulatra libera. Primeste o educatie bunicica pentru vremea in care traia, invata sa cante la vioara si crede in Dumnezeu. Dupa moartea tatalui, se casatoreste cu Anne, o fata libera metisa. Se ocupa cu transportul si negotul de cherestea reusind sa stranga suficienti bani pentru a prelua o ferma.
Ispitit de asteptari promitatoare, tanarul cuplul paraseste ferma dupa doi ani si se muta la Saratoga. Solomon se angajeaza vizitiu, Anne bucatarea prin gospodariile bogatasilor albi si traiesc aici vreme de 7 ani pana in 1841. Asteptarile le-au fost inselate, nereusind sa prospere. In acel moment,  parinte a trei copii: Elizabeth, 10 ani, Margaret, 8, si Alonzo de 5, tot la ispita castigului, Solomon pleaca intr-un mic turneu cu doi barbati albi, pe care abia ii cunoscuse, turneu din care o sa se intoarca acasa dupa 12 ani de lanturi, sclavie si cruzime.
In drumul din Nord spre Sud catre plantatiile unde va munci anii urmatori, interactioneaza cu povestile dureroase ale altor sclavi. Unii liberi, rapiti si vanduti ca el, altii nascuti in sclavie si transferati catre alt stapan. Se loveste de dureroase despartiri dintre mama si fiica, sotie si sot, tata si fiu. Sufletul ii este plin de amar iar speranta de a se intoarce acasa incepe sa paleasca. In cei 12 ani, Solomon are numerosi stapani, unii omenosi, altii mai putini omenosi, unii cu intentii bune, altii cruzi si dusmanosi. Sclavia, cu bici sau fara, tot sclavie se numeste, si de simtit, se simte si mai greu. Si la cel mai milos si bland stapan, si la brutalul Epps, pe plantatia caruia a stat 10 ani negrul nostru a oftat la fel de greu dupa libertatea furata.
Calvarul lui, 12 ani de infern, a fost guvernat de batai, umilinte, munca nesfarsita si speranta unui mic ajutor venit de oriunde.

Desi indreptatit sa acuze caracterul unora dintre cei pe care i-a avut de stapani, Solomon este un negru inteligent, peste medie care intelege ca raul trebuie taiat de la radacina, e constient ca sistemul e putred si impotriva lui isi scrie marturia.

Cruzimea nu este vina stăpânului de sclavi, ci mai degrabă a sistemului în care trăiește. El nu poate rezista influenței mediului și a societății care-l înconjoară. Învățat din fragedă copilărie, din tot ceea ce vede și aude, că vergeaua este pentru spinarea sclavului, el nu va fi în stare să-și schimbe opiniile la maturitate.

 

#recenzie Ani de asteptare

Ani de asteptare

De Fumiko Enachi

An aparitie: 1957
Nr pag:212

Am spus-o si o s-o repet: cultura medievala japoneza ma fascineaza. Sistemul lor de valori, codul etic, spiritualitatea imi par incercari de atingere a perfectiunii sufletesti si trupesti. Educatia pentru orice aspect al vietii, taria de caracter, nobletea, discretia, onoarea, calmul, sfidarea mortii ma incanta. In viata unui japonez totul este aranjat metodic, nimic nu este neglijat, fiecare lucru are locul si rolul lui, un sistem perfect al vietii si mortii. Intr-o lume in care peretii caselor sunt din hartie, discretia este o religie. Urechile primeau educatie pentru a stii cand sa auda si cand sa fie surde. Intimitatea fiecaruia nu putea fi asigurata de un perete de hartie dar putea fi protejata prin educatie si discretie.

Singura mea mare dezamagire este statutul femeii, mult inferior barbatului in aceasta cultura. Barbatul este stapanul absolut. Dorintele, nevoile, nebuniile lui sunt principala preocupare a tuturor celorlalti membrii ai familiei. Se pare totusi, ca dupa al doilea razboi mondial, egalitatea intre sexe s-a instaurat, pana la urma si in severa Japonie.
Din umilul meu punct de vedere, cartea de fata n-are forta acaparatoare a Memoriilor unei gheise, nici infinitatea de sentimente si rasturnari de situatie din Parfum de curtezana dar are farmecul ei, izvorat din taria si caracterul unei femei.
Forta ei interioara, a unei fiice de samurai de categorie inferioara, care n-a incalcat niciodata in viata codul etic primit ca educatie,  a ingreunat tentativa firava de apropiere a sotului, intimidat violent de stapanirea ei de sine. Urmare a acestui fapt, la cativa ani de la casatorie, cererea expresa a sotului de a-i alege o concubina a indurerat-o profund dar, respectandu-si datoria a indeplinit sarcina.
Fiind severa cu ea insasi dar si cu ceilalti, in special cu propriii copii, pe care evita sa-i rasfete, a reusit sa-i indeparteze, acestia preferand sa caute mangaierea menajerelor sau a altor adulti prietenosi. Ii iubea cu ardoare si se ruga pentru succesul lor, dar eticheta trebuia respectata. Nu era loc de slabiciuni. Indiferent de ce simtea, Tomo trebuia sa-si mentina calmul, conduita si clasa, sa-si onoreze responsabilitatile si obligatiile,  sa-si poarte masca de sotie model, chiar daca existau nopti in care visa ca-si omoara sotul cu mainile goale. Codul e sfant, dorintele sotului, oricat de bolnave ar fi fost, trebuiau respectate. De-a lungul vietii, si-a primit jignirile in tacere si cu demnitate, si-a ascuns ura si dezgustul si a indurat mai departe, preocupata doar de siguranta si onoarea propriei familii. Umilinta de a fi pusa in postura de negociator cu familiile fetelor de care sotul ei abuza ii dadea peste cap toata conduita morala primita ca educatie. Vointa de fier cu care satisfacea toate capriciile sotului, felul in care se izolase de amaraciunea provocata de desfraul lui, zidurile cladite intre ea si clevetelile lumii, il ingrozeau pe acesta. Stia ca, ea, sotia lui, era singura fortareata pe care n-o va cuceri niciodata. Era o stafie ce-l va bantui neintrerupt.
Si-a educat inima sa fie indiferenta, s-a agatat cu disperare de datoriile de mama si sotie, a infruntat crudul adevar, ca sotul sau prefera altele in locul ei, sfidand minciunile si deceptiile. S-a inchis in ea, devenind amenintatoare pentru restul lumii, care, asteptandu-se sa clacheze, o privea cu o teama  amestecata cu admiratie.

Aceasta lume trecatoare e plina de mizerie si suferinte. Intelepciunea barbatilor e greu de cantarit si nu le serveste la nimic. Nu sunt in stare decat sa adune pacate peste pacate, chiar fara sa vrea.

Te-ai astepta ca o femeie tratata ca o servitoare in propria casa, sa urasca lungul sir de metrese si concubine care i s-au perindat prin casa, dar ea reuseste sa treaca peste propria dezamagire si arata chiar grija materna pentru tinerele fete abuzate de stapan. Nu-si scoate masca niciodata chiar daca sufletul ii e sfasiat de dezgust si revolta. Codul ei moral a fost mai puternic decat orice greutate a vietii. Nimic n-a reusit s-o infranga.